Sub asfaltul unei artere largi din Midwest se ascunde un oraș-fantomă. Nimeni dintre șoferii care traversează bulevardul nu bănuiește că la doar câțiva metri sub roțile lor, niște peroane stau goale de aproape un secol. Stațiile au fost construite în 1928 și nu au văzut niciodată un singur pasager.
Totul a pornit de la un canal. Construit în secolul al XIX-lea pentru transportul mărfurilor, fusese lăsat în paragină odată cu expansiunea căilor ferate. Ajunsese un șanț stagnant, urât mirositor, care traversa orașul fără niciun rost.
Atunci cineva a avut o idee îndrăzneață: de ce să nu golească albia și să sape acolo tunelurile unui metrou modern? Între 1920 și 1928, sub un bulevard american, a fost săpat un metrou complet. Planul a fost aprobat prin referendum, iar populația l-a susținut masiv. Logica părea de necontestat:
reutilizarea unui traseu existent în inima orașului, fără exproprieri masive, plus un sistem de transport rapid care să descongestioneze străzile. Lucrările au început în euforia acelor ani, cu kilometri de galerii săpate în vechea albie.
S-au ridicat stații întregi, cu peroane, scări și bolți din cărămidă, asamblate cu grijă. Șantierul avansa metodic, sub privirile unui oraș convins că și-a găsit salvarea.
Fondurile au secat înainte de prima călătorie
Apoi au secat fondurile. Bugetul, deja erodat de inflația postbelică, nu a mai ajuns pentru finalizarea traseului. Tunelurile erau gata, dar șinele, trenurile și semnalizarea nu au mai fost niciodată instalate. Deceniul s-a încheiat cu un șantier suspendat: nici terminat, nici abandonat de tot.
Disputele dintre municipalitate și organismele de control au încetinit fiecare decizie. Apoi criza economică de la sfârșitul anilor 1920 a dat lovitura finală. Fără voință și fără bani, metroul a rămas înghețat. Orașul a acoperit totul cu un bulevard larg, construit chiar deasupra traseului.
La suprafață, nimic nu mai trăda ce se află dedesubt.
Ce se întâmplă astăzi cu peroanele intacte?
Dar tunelurile și stațiile există și astăzi. Sunt într-o stare de conservare care îi uimește pe cei care coboară acolo. Peroanele sunt intacte, suporturile șinelor încă fixate în pământ, iar stațiile par înghețate, de parcă ar aștepta călători care nu vor veni niciodată.
Utilizarea lor actuală e modestă, dar justifică întreținerea minimă. Adăpostesc conducte de apă și cabluri electrice, un rol tehnic care a scutit orașul de a alege între umplere și demolare. Periodic, ideea renaște.
Muzeu, spațiu cultural, pistă pentru biciclete sau relansarea unui proiect de transport public: propunerile nu au lipsit. S-au încercat depozitare, apărare civilă, cultivarea ciupercilor, chiar filmări. Niciuna nu s-a instalat pe termen lung.
La fiecare câțiva ani, aleși locali sau locuitori din zonă revin cu planuri noi, convinși că acest patrimoniu subteran merită mai mult. Costul reabilitării complete și lipsa unui consens privind destinația duc invariabil dosarul în impas.
Ce frapează este persistența acestei structuri sub un oraș care și-a schimbat înfățișarea de mai multe ori într-un secol. Mașinile circulă, magazinele își schimbă firmele, locuitorii se succed fără să știe ce se află sub picioarele lor.
Iar peroanele continuă să aștepte, în întuneric, un tren care nu va intra niciodată în gară.
