Aproape 3,5 milioane de francezi tratați astăzi pentru o afecțiune cronică poartă în diagnosticul lor amintirea unui gest pe care lumea modernă îl consideră de neimaginat.
În spatele sintagmei savante „diabet zaharat” se ascunde o scenă petrecută în Anglia secolului al XVII-lea, când un medic faimos, lipsit de orice echipament de laborator, a recurs la singurul instrument de analiză pe care îl avea la dispoziție: propria limbă.
Timp de secole, medicina s-a încrezut într-o practică astăzi uitată, numită uroscopie. Urina pacienților era privită cu o aproape devoțiune religioasă, iar medicii îi examinau culoarea, transparența, mirosul și până și consistența.
Sticla de sticlă în formă de vezică, celebra matula, devenise simbolul profesiunii, la fel cum avea să devină mai târziu stetoscopul. Dar unii dintre cei mai curioși practicanți au mers dincolo de privire.
Neexistând vreun dispozitiv care să măsoare ceea ce ochiul nu putea distinge, limba s-a transformat într-un adevărat instrument de detectare. Iar gustarea urinii, oricât de revoltătoare ni s-ar părea nouă astăzi, era doar cea mai la îndemână metodă de a obține date altfel inaccesibile.
Dulceața urinei trăda un rinichi copleșit
Thomas Willis, unul dintre cei mai apreciați medici ai epocii sale, a făcut exact acest lucru. Când a luat în gură o picătură de urină de la pacienții săi, a simțit o dulceață surprinzătoare, aproape ca de miere.
Departe de a fi o simplă curiozitate, această senzație ascundea un adevăr biologic pe care știința abia mult mai târziu avea să îl descifreze complet. Dulceața respectivă venea de la glucoză, un zahăr care, la o persoană sănătoasă, nu ar trebui să ajungă niciodată în urină.
Rinichii filtrează continuu sângele și recuperează zahărul pentru a-l returna organismului, dar când nivelul din sânge devine prea mare, mecanismul este copleșit. Asemenea unui baraj care nu mai poate reține apa peste un anumit prag, excesul se revarsă.
Exact acest reflux a fost detectat de limba lui Willis, fără ca medicul să poată înțelege atunci mecanismul.
De la limba doctorului la senzorii de glucoză
Un gest atât de neplăcut s-ar fi crezut că va dispărea imediat. Însă gustul urinii a rămas multă vreme o metodă de diagnostic de referință, pur și simplu pentru că nu exista nimic mai sigur. Limba omenească s-a dovedit un detector de zahăr remarcabil de fidel, în ciuda limitelor sale.
Abia dezvoltarea chimiei a scos treptat palatul medicului din ecuație. Testele colorimetrice, care scoteau la iveală prezența zahărului printr-o simplă schimbare de culoare, au sunat clopoțelul de final pentru acest obicei străvechi.
Apoi au apărut reactivii, benzile și, în cele din urmă, contoarele de glucoză din sânge pe care le folosesc azi milioane de pacienți. O singură picătură de sânge este suficientă acum, acolo unde altădată trebuiau curaj și o toleranță neobișnuită la gust.
Termenul de diabet era folosit și înainte de Willis. Cuvântul vine din greacă și sugerează ideea unui lichid care străbate corpul, pentru că bolnavii urinau într-adevăr foarte mult. Dar Willis a fost acela care a adăugat apelativul latin „mellitus”, adică „de miere”.
Prin acest detaliu, el a făcut o distincție esențială între această formă a bolii și o alta, numită diabet insipid, în care urina, la fel de abundentă, nu avea însă niciun gust dulce. O nuanță de vocabular născută direct dintr-un gest îndrăzneț al limbii.
Astăzi, cuvântul continuă să Spună o poveste vie. Diabetul a ajuns cea mai importantă boală cronică din Franța, cu aproape 200.000 de cazuri noi anual și aproximativ un milion de persoane care nu știu încă că sunt bolnave.
Doar această afecțiune înghite aproape 5% din bugetul asigurărilor de sănătate, adică câteva miliarde de euro. La scară mondială, răspândirea ei depășește cele mai negre previziuni.
Așa că, de fiecare dată când rostești „diabet zaharat”, reînvie, fără să-ți dai seama, memoria unui medic care și-a transformat limba într-un laborator. Acea fărâmă de zahăr detectată cândva de papilele gustative este astăzi urmărită de senzori miniaturizați și algoritmi.
Iar gândul te duce inevitabil mai departe: peste câteva sute de ani, oare tehnologiile noastre de acum vor părea la fel de bizare pe cât ni se pare nouă gustarea urinei?
