Apa lacului părea liniștită, dar sub ea plutea ceva ce nimeni nu se aștepta să găsească într-un lac de apă dulce. Era o zi de iulie, pe malul lacului Orient din Aube, când câțiva înotători au simțit atingerea unor creaturi mici și translucide, în formă de parașută.
Nu erau ciuperci, nici resturi vegetale – erau meduze. Și nu una, două, ci cel puțin o sută de exemplare, plutind domol între două ape. Pentru cineva care asociază instinctiv meduzele cu marea și plajele sărate, imaginea pare ruptă dintr-un scenariu neverosimil.
Totuși, ele sunt acolo, iar apariția lor nu e deloc întâmplătoare. Specia poartă un nume care sună a laborator de chimie: Craspedacusta sowerbii. E singura meduză de apă dulce cunoscută în Europa, iar povestea ei începe departe de lacurile franceze.
A fost descrisă pentru prima dată în 1880 de William Sowerby, în bazinele Grădinii Botanice Regale din Londra. Unsprezece ani mai târziu, în 1891, un anume domn Chiffot a observat-o în parcul Tête d’Or din Lyon.
De atunci, călătorul discret a colonizat tot mai mult teritoriul: Lacul Annecy, Lacul Geneva, gropile de pietriș din Nouvelle-Aquitaine, iazurile din Mayenne. Lista locurilor în care apare crește de la un an la altul.
Când apa atinge 25°C, ceasul biologic pornește
Ce le face să apară exact când nimeni nu le așteaptă? Răspunsul stă în temperatură. Când apa ajunge la 25°C, polipii minusculi care trăiesc lipiți de fundul lacurilor intră într-un proces de înmugurire și dau naștere meduzelor vizibile.
Acești polipi pot aștepta ani întregi fără să producă nici măcar un singur exemplar. Dacă vara rămâne răcoroasă, nu se întâmplă nimic. Însă, de cum termometrul urcă, sute de indivizi apar brusc, ca un ceas biologic declanșat de căldură.
Fenomenul se petrece de obicei între iulie și octombrie, cu un vârf la sfârșitul lui august și începutul lui septembrie. Forma lor e modestă – un corp semisferic de maximum 25 mm diametru, atât de translucid încât li se văd gonadele prin peretele albicios.
Tentaculele sunt numeroase, dar fine, iar mișcarea le face să pară fantomatice. Pentru un înotător neavizat, e nevoie de câteva secunde bune să priceapă ce anume l-a atins.
Ustură sau nu? Adevărul e nuanțat
Și dacă tot veni vorba de atingere: ustură sau nu? Adevărul e nuanțat. Ca toate meduzele, Craspedacusta sowerbii posedă nematociste – niște capsule cu venin, amplasate în tentacule, cu care își harponează prada.
Prada ei e însă microscopică: zooplancton, rotifere din genul Asplanchna, daphnii din genul Ceriodaphnia. Nimic care să semene cu prădătorii temibili din ocean. În cazul oamenilor, veninul e, de regulă, prea slab pentru a străpunge pielea. Majoritatea înotătorilor nu simt absolut nimic.
Totuși, cercetătorii au documentat primul caz francez de otrăvire cu această specie într-un lac de apă dulce – o reacție cutanată benignă, produsă doar în urma unui contact prelungit sau la persoane cu pielea sensibilă. Așadar, inofensive pentru aproape toată lumea, dar nu complet inerte.
Pentru vara aceasta, dacă dai peste ele în Aube sau în alt colț al Franței, cel mai înțelept e să le privești, nu să le atingi. Spectacolul merită, iar surprizele neplăcute pot fi evitate cu un simplu pas în spate.
