Cu mult înainte ca hărțile să semene cu lumea de azi, bucata de uscat care va deveni Bretania stătea aproape de Ecuator. Acolo, sub un soare tropical, se ridica o uriașă lanțuire de culmi. Păduri umede, luxuriante, urcau până aproape de creste. Azi, peisajul pare domol.
Dar istoria pietrei spune altceva. Relieful breton este marcat de Masivul Armorican, care acoperă aproximativ 65.000 km². Cel mai înalt punct de acum, Roc’h Ruz, din Munții Arrée, abia ajunge la 385 de metri. Diferența este greu de imaginat.
Pentru că, în urmă cu circa 300 de milioane de ani, în perioada Carboniferă, această regiune făcea parte din Pangeea și se afla la o latitudine apropiată de Ecuator. Climat tropical. Pante îmbrăcate în păduri dense.
Și, mai ales, altitudini care schimbă scara: o medie de 5.000 de metri pentru întregul lanț și vârfuri ce urcau până la 8.000 de metri. Cum a dispărut acea coloană vertebrală de piatră? Printr -un dublu mecanism lent și inexorabil: dinamica plăcilor tectonice și eroziunea.
Doi geologi francezi, Arnaud Guérin și Patrick de Wever, explicau în 2021 că, în linii mari, o chaină muntoasă are nevoie de aproximativ 150 de milioane de ani ca să se ridice și tot cam atât ca să se tocească.
Pentru Masivul Armorican, ciocnirile tectonice de acum 300 de milioane de ani au început construcția; vântul, apa și timpul au continuat „rabotarea” până în prezent, nivel după nivel, granit după granit. Bretania de azi nu poate fi înțeleasă în izolare.
Teritoriul actual al Franței a fost modelat de lanțuri care, odinioară, formau un singur „întreg” imens. Dovada e în rocă: granitul de pe Mont-Blanc, în Alpi, și cel de la Ploumanac’h, pe coasta bretonă, sunt „rude”, provenite din aceeași istorie geologică.
Dacă e nevoie de o imagine contemporană pentru a ghici ce a fost cândva Masivul Armorican, privirea poate aluneca spre emisfera sudică.
Alpii neozeelandezi, cunoscuți și drept Alpii de Sud, cu vârful lor maxim – Mount Cook (Aoraki), 3.724 de metri – păstrează, la scară și contextul de azi, memoria unui uriaș de demult. În Bretania, numele rămâne Roc’h Ruz. În straturile de rocă, rămâne povestea unei mări de munți tropicali.
