Treizeci și șase de mii cinci sute de pocnituri. Atâtea crăpături degetelor a acumulat un medic american de-a lungul a șase decenii, într-un experiment demarat din pură sfidare față de avertismentele mamei sale. Rezultatul? Zero osteoartrită.
Niciun semn de uzură diferențiată între mâna stângă, supusă unui ritual zilnic, și cea dreaptă, lăsată neatinsă. O credință familială, transmisă din generație în generație, s-a prăbușit sub povara unui test pe cât de simplu, pe atât de neobișnuit.
Donald Unger, alergolog din Thousand Oaks, California, a crescut auzind clasicul avertisment că pocnitul degetelor duce la artrită și articulații deteriorate. În loc să se conformeze, a ales să demonstreze contrariul.
Și-a rupt sistematic falangele mâinii stângi, de cel puțin două ori pe zi, timp de mai bine de cincizeci de ani. Mâna dreaptă a rămas grupul de control, neprofanată de niciun sunet sec.
Un protocol aparent copilăresc, dar respectat cu o disciplină pe care puțini cercetători ar fi putut-o susține atâta timp.
Confirmarea științifică a unui mit spulberat
Când și-a analizat în sfârșit propriile date, Unger a fost categoric. Nu a găsit osteoartrită în nicio mână și nicio diferență vizibilă între cele două.
Concluzia, publicată în 1998 în revista Arthritis & Rheumatism, sub forma unei scrisori către editor, a fost limpede: nu există nicio legătură aparentă între acest obicei și dezvoltarea bolii articulare. Un text scurt, aproape anecdotic, dar care avea să capete amploare un deceniu mai târziu.
În 2009, povestea a traversat Atlanticul și l-a propulsat pe Unger, pe atunci în vârstă de 82 de ani, pe scena Teatrului Sanders de la Harvard. Acolo a primit Premiul Ig Nobel pentru Medicină, o distincție care celebrează idei care mai întâi te fac să râzi, apoi să gândești.
Alături de soție, doctorul și-a ridicat premiul și a strecurat o frază celebruă: după mai bine de șaizeci de ani de pocnituri, s-ar putea să nu merite recompensa. Anecdota ar fi rămas o simplă curiozitate dacă nu ar fi fost confirmată de studii pe grupuri mari.
Cercetătorii de la Uniformed Services University of the Health Sciences au examinat 215 persoane, dintre care 20% își pocneau regulat articulațiile.
Rezultatele au arătat că 18,1% dintre cei cu acest obicei și 21,5% dintre ceilalți sufereau de osteoartrită a mâinii – o diferență statistic neglijabilă. Un studiu din 2017 a ajuns la aceeași concluzie: funcția fizică a mâinilor rămâne aceeași, indiferent de frecvența pocniturilor.
Ce dezvăluie fizica fluidelor despre pocnituri
Dar știința nu spune totul. Unele cercetări, cum ar fi una din 1990 pe 300 de pacienți fără osteoartrită, au descoperit că persoanele care își pocnesc degetele au mai frecvent mâinile umflate și o forță de prindere mai slabă.
Un caz izolat, publicat în British Medical Journal în 1989, a semnalat chiar întărirea și calcificarea ligamentelor la un pasionat al acestui gest, fără a putea stabili însă o legătură cauzală clară. Așadar, deși osteoartrita nu apare, mecanica fină a articulațiilor poate păstra încă mistere.
Rămâne întrebarea care-i frământă pe mulți: de unde vine acel zgomot sec și satisfăcător? Răspunsul stă în fizica fluidelor.
Când tragi sau îndoi o articulație, suprafețele osoase se separă pentru o fracțiune de secundă, presiunea lichidului sinovial scade și se formează o microbubă de gaz care se prăbușește aproape instantaneu. Exact acest colaps produce faimosul „crack”.
Un mecanism pur fizic, fără legătură dovedită cu uzura cartilajului. Ironic că a fost nevoie de răbdarea unui singur om, pe o singură mână, timp de șaizeci de ani, pentru a liniști generații de părinți îngrijorați.
