De ani buni, o întrebare tulbură comunitatea astronomică: ce-ar fi dacă anumite anomalii din arhivele noastre cerești ar dezvălui existența unor fenomene încă necunoscute?
Această curiozitate a pus în mișcare o echipă internațională de cercetători, care, de mai mulți ani, desfășoară un proiect fascinant. Misiunea lor este de a identifica, într-un secol de observații, surse luminoase care apar și dispar pe cer fără nicio explicație plauzibilă.
Aceste evenimente, denumite generic „tranzitorii”, intrigă prin natura lor evazivă și, mai mult, unele datează chiar dinaintea erei sateliților, ceea ce le face originea și mai enigmatică.
Inițiativa, cunoscută sub numele de VASCO – acronim pentru „Vanishing and Appearing Sources during a Century of Observations” (Surse care Dispar și Apar de-a Lungul un Secol de Observații) – a demarat în 2017 cu un obiectiv clar: să scaneze minuțios vechi imagini astronomice pentru a detecta stele sau alte surse de lumină care nu existau anterior sau care, dimpotrivă, au dispărut subit.
Desigur, unele dintre aceste variații pot fi explicate prin fenomene bine-cunoscute, cum ar fi exploziile de supernove sau simple defecte ale plăcilor fotografice. Totuși, altele rezistă oricărei interpretări simple, adâncind misterul.
În cadrul studiilor lor, cercetătorii fac o distincție clară între „evenimentele tranzitorii” foarte scurte, având o durată de expunere sub 50 de minute, care lipsesc din fotografiile realizate imediat înainte și nu pot fi regăsite în înregistrările ulterioare.
Mai mult, în anumite cazuri, mai multe astfel de lumini apar pe aceeași fotografie, făcând explicațiile tradiționale și mai dificil de invocat.
Pentru cel mai recent studiu, echipa VASCO a ales să se concentreze pe o perioadă specifică: între 19 noiembrie 1949 și 28 aprilie 1957, utilizând imaginile din cadrul Palomar Observatory Sky Survey (POSS-I).
Această alegere strategică elimină din start o cauză frecventă a falselor „tranzitorii” moderne: reflexiile luminoase ale sateliților artificiali, care, pur și simplu, nu existau înainte de lansarea lui Sputnik în 1957. Această filtrare face ca anomaliile detectate să fie cu atât mai tulburătoare.
Printre cazurile studiate, unul anume reține atenția în mod deosebit: pe 19 iulie 1952, trei stele vizibile pe o fotografie dispar într-un interval de doar 50 de minute.
O coincidență remarcabilă face ca această dată să se suprapună cu unul dintre cele mai celebre episoade din istoria ufologiei: valul de OZN-uri din Washington D.C., observat în zilele de 18-19 și 26-27 iulie 1952.
Dincolo de simple coincidențe, echipa a aplicat o analiză statistică aprofundată datelor sale. Unul dintre cele mai revelatoare teste a vizat poziția evenimentelor în raport cu umbra Pământului.
Dacă anomaliile ar fi fost doar defecte ale plăcilor fotografice, ele ar fi trebuit să se distribuie uniform pe cer, indiferent de prezența umbrei.
Însă cercetătorii au observat o diferență izbitoare: fenomenele tranzitorii sunt semnificativ mai puțin numeroase în zona de umbră decât în restul cerului.
La o altitudine de 80.000 de kilometri, calculele prevăd aproximativ 339 de tranzitorii în această zonă de umbră, dintr-un total de peste 106.000 de evenimente. În realitate, au fost înregistrate doar 79.
Această diferență, statistic vorbind, este extrem de semnificativă și sugerează o explicație legată de reflexia luminii. Aici apare însă o nouă și profundă întrebare: prin ce anume ar fi putut fi produse aceste reflexii, într-o epocă lipsită de sateliți artificiali?
Cercetătorii rămân prudenți în concluziile lor, subliniind că nu se poate afirma cu certitudine că aceste semnale provin de la artefacte extraterestre. Există și alte cauze posibile, cum ar fi testele nucleare atmosferice, care ar fi putut produce fenomene luminoase vizibile de pe Pământ.
Însă absența unei explicații definitive și raritatea statistică a acestor evenimente le transformă într-un subiect demn de un interes științific aprofundat.
Echipa evidențiază, de asemenea, că unii dintre acești tranzitorii sunt greu de reconciliat cu fenomene astronomice cunoscute, precum exploziile de raze gamma sau efectele de lentilă gravitațională.
Distribuția lor și scurta lor durată îi plasează într-o categorie aparte, care ar putea reprezenta fie un fenomen încă necunoscut de astrofizică, fie primele indicii ale unor activități artificiale în mediul nostru spațial apropiat.
Autorii studiului își încheie demersul printr-un apel la continuarea analizei arhivelor fotografice vechi, concomitent cu aplicarea metodelor lor la observațiile moderne ale cerului profund.
Prin compararea datelor de ieri și de astăzi, ar fi posibil să înțelegem mai bine natura reală a acestor anomalii persistente. Oricum ar fi, aceste rezultate ne reamintesc că imaginile trecutului ascund încă numeroase secrete.
Și că, chiar și într-o disciplină la fel de riguroasă precum astronomia, anumite lumini de pe cer se pot stinge, purtând cu ele mai multe întrebări decât răspunsuri.
