Sub un morman de pământ și piatră din sudul Uralilor zace un lac care nu mai există. Karachaï, odată un corp de apă de mărimea câtorva terenuri de fotbal, a concentrat peste 4 milioane de miliarde de becquereli de radioactivitate înainte de a fi sigilat.
La finalul lui 2015, după aproape cinci decenii de lucrări, totul a fost acoperit cu beton, stâncă și pământ. Totul a început în 1951.
Uniunea Sovietică producea plutoniu militar într-un complex uriaș numit Mayak, aflat în apropierea orașului închis Oziorsk, cunoscut atunci sub numele de Chelyabinsk-40.
Deșeurile rămase din proces erau extrem de radioactive, iar cele mai periculoase dintre ele, considerate prea „fierbinți” pentru rezervoarele subterane, au fost aruncate într-un lac mic din apropiere: Karachaï.
Lacul era prea mic pentru a răci reactoarele, dar suficient de încăpător pentru a deveni un depozit temporar. Planul prevedea ca materialele să stea acolo doar până când ar fi putut fi mutate în bazine de beton. Evenimentele au schimbat totul.
În 1957, o explozie la instalațiile subterane de stocare ale Mayak, cunoscută drept dezastrul de la Kyshtym, a contaminat o mare parte a regiunii.
De teama atenției internaționale, autoritățile sovietice au împrăștiat deșeurile radioactive în mai multe locuri, iar Karachaï a devenit un depozit permanent.
Cât de radioactiv era de fapt lacul?
În anii care au urmat, lacul s-a micșorat. De la 0,5 km² cât avea în 1951, a ajuns să acopere doar 0,15 km² la începutul anilor 1990, pe măsură ce deșeurile se acumulau și clima usca suprafața. În 1968, o secetă severă a scos la iveală sedimentele contaminate de pe fund.
Vântul a ridicat praful toxic și l-a împrăștiat pe sute de kilometri pătrați, expunând aproximativ 500.000 de oameni. Abia atunci autoritățile sovietice au înțeles că un lac deschis, încărcat cu atâta radioactivitate, reprezenta un risc de diseminare incontrolabilă.
Măsurătorile de la sfârșitul anilor 1980 au arătat amploarea dezastrului. În 1990, potrivit Consiliului de Apărare a Resurselor Naturale, sedimentele din apropierea punctului de descărcare aveau o activitate specifică de 155 Ci/kg, adică 5.735 GBq/kg.
O expunere de o oră în zona respectivă putea fi letală pentru un om. Aceeași sursă indica 600 röntgens pe oră la locul de vărsare, mult peste pragul fatal. Cifrele totale erau la fel de greu de imaginat:
Karachaï acumulase 4,44 exabecquereli de radioactivitate, dintre care 3,6 EBq de cesiu 137 și 0,74 EBq de stronțiu 90. Pentru comparație, dezastrul de la Cernobîl, petrecut cu șapte ani înainte de ultimele măsurători, eliberase 2 EBq în Europa și 14 EBq în total.
Această comparație i-a adus locului o poreclă de neinvidiat: potrivit unui raport al institutului Worldwatch, Karachaï este cel mai poluat loc de pe Pământ.
Guinness World Records i-a dedicat o intrare pentru cel mai contaminat corp de apă înregistrat vreodată, cu o eliberare estimată la 120 de milioane de curii de radioactivitate, măsurată în 1993.
Pericolul nu a dispărut odată cu betonul
Izolarea începuse imediat după episodul din 1968, dar a decurs în etape. Între 1978 și 1986, aproape 10.000 de blocuri goale de beton au fost scufundate în apă pentru a fixa sedimentele pe fund. Malurile au fost acoperite cu stâncă. Apoi, prăbușirea URSS și haosul economic au oprit șantierul.
Lucrările au fost reluate abia în cadrul programului federal „Securitate nucleară și radiologică 2008-2015”. Ultimele blocuri de beton au fost așezate pe 26 noiembrie 2015, iar în decembrie, un ultim strat de rocă și pământ a sigilat fostul lac.
Fostul lac a devenit astfel un depozit permanent, uscat, de deșeuri nucleare la suprafață. Nici acum, însă, nu s-a terminat totul. Operatorul Rosatom finanțează un sistem de monitorizare, cu aproximativ 130,5 milioane de ruble pe an, potrivit datelor citate de mai multe publicații de mediu.
Inginerii Mayak au construit un model tridimensional al subsolului pentru a urmări mișcările solului sub straturile de umplutură.
Cercetătorii care urmăresc acest dosar sunt de acord: deșeurile îngropate vor trebui monitorizate timp de sute, chiar mii de ani, înainte ca radioactivitatea să înceteze cu adevărat să mai reprezinte un pericol.
