Numele trimite cu gândul la jaguar. Animalul, însă, spune o altă poveste. Jaguarundiul, cunoscut științific ca Herpailurus yagouaroundi și numit uneori eyra sau „pisica-vidră” pentru asemănarea cu mustelidele, este un mic felid al Americilor, mai apropiat de puma decât de marele jaguar.
Trăiește în păduri primare și pajiști, din sudul Statelor Unite până în America de Sud. Este relativ sociabil și puțin temător. Se crede că populațiile precolumbiene l-au domesticit, folosindu-l pe atunci drept pisică de casă. Silueța îi este suplă și atletică.
Jaguarundiul măsoară între 77 și 140 de centimetri în lungime, cu o înălțime la greabăn de 30–40 de centimetri. Capul pare ușor turtit, urechile sunt scurte și rotunjite, iar ochii, albaștri cu nuanțe spre ambră, îi dau o expresie atentă.
Blana este uniformă la culoare, însă nuanțele diferă de la un exemplar la altul: de la brun la gri, până la roșcat – caz în care este adesea numit eyra – sau chiar negru.
O cercetare genetică asupra alelelor responsabile de melanism, fenomenul care colorează complet în negru blana, pielea ori penajul unui animal, indică faptul că nuanța roșcată ar fi ancestrală, celelalte culori rezultând ulterior, prin evoluție. Este un prădător în special diurn.
Își caută hrana mai ales ziua, deși unii indivizi pornesc la vânătoare și după apus. Aleargă cu ușurința unei pisici mari și înoată cu naturalețe, abilități care îl fac un vânător eficient.
Spre deosebire de marea majoritate a felidelor – excepție notabilă, leii – jaguarundiul se deplasează și vânează adesea în perechi. Țintește prepelițe și curcani, deopotrivă sălbatici sau domestici, dar și reptile, rozătoare, uneori nevertebrate ori amfibieni, ba chiar și pești eșuați.
Adevărata surpriză stă însă în glasul lui. Jaguarundiul poate emite peste zece tipuri de sunete: de la tors și fluierături, la ciripit, mieunat și chiar un fel de răget.
Potrivit Centrului pentru Conservarea Speciilor Rare, comunicarea se bazează mai ales pe fluierături scurte sau prelungi și pe diferite tipuri de tors. Acest repertoriu îi permite să cheme, să alerteze, să se facă auzit când contează.
Sunetele ascuțite, fluierate, par să fie folosite pe distanțe mari; torsul și mieunatul, pe distanțe scurte, mai ales între mamă și pui. Când se simte amenințat, recurge la mârâit, un avertisment limpede și un mecanism de apărare. Blana lui, relativ ternă, nu îi face cu ochiul braconierilor.
În general, scapă de capcane. Totuși, uneori este împușcat de fermieri, atras fiind de păsările de curte. Marea presiune rămâne pierderea habitatului.
Chiar dacă se adaptează remarcabil – în zone umede sau uscate, împădurite ori ierboase – amploarea transformărilor îi restrânge treptat spațiul vital.
Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii îl clasifică drept specie cu risc scăzut, cu o excepție: subspecia cacomitli, considerată în pericol.
