Imaginați-vă că locuiți într-o capitală de nouă milioane de locuitori și aflați că președintele dumneavoastră vorbește public despre o posibilă evacuare a orașului.
Acest scenariu, desprins parcă dintr-un film catastrofă, a devenit o realitate palpabilă pentru locuitorii Teheranului în toamna acestui an.
În fața celei mai grave secete cu care s-a confruntat Iranul în ultimele decenii, guvernul a decis să ia cerul cu asalt, la propriu, lansând operațiuni masive de însămânțare a norilor.
Situația hidrică din Iran a atins un prag critic, pe care nici cei mai pesimiști climatologi nu l-ar fi anticipat atât de rapid. Datele meteorologice naționale relevă o realitate îngrijorătoare: precipitațiile actuale înregistrează un deficit de 89% față de media istorică.
Pentru a pune acest număr în perspectivă, înseamnă că plouă de aproximativ zece ori mai puțin decât în mod normal. Teheranul nu a mai cunoscut o ariditate atât de intensă de când se țin evidențe meteorologice, adică de peste un secol.
Jumătate dintre provinciile iraniene nu au văzut nici o picătură de apă de mai multe luni, transformând regiuni întregi în deșerturi de praf. Rezervoarele care alimentează aceste teritorii au atins niveluri nemaivăzute până acum, unele fiind practic secate.
În fața acestei urgențe absolute, autoritățile iraniene au activat planul B: bombardarea norilor cu particule chimice pentru a forța ploaia să cadă, așa cum notează Le Figaro. Această tehnică, denumită însămânțarea norilor, se bazează pe un principiu relativ simplu în teorie.
Avioane special echipate pulverizează iodură de argint sau alte particule similare în formațiunile noroase. Aceste particule acționează ca nuclee de condensare, permițând picăturilor de apă să se aglomereze mai ușor și, teoretic, să precipite.
Primele operațiuni au vizat Lacul Urmia, odinioară o bijuterie naturală a nord-vestului iranian, acum o umbră a sa după ani de micșorare continuă. Provinciile Azerbaidjanul de Est și Azerbaidjanul de Vest fac, de asemenea, parte din zonele prioritare de intervenție.
Iranul afirmă că și-a dezvoltat propria tehnologie de însămânțare, alăturându-se astfel altor națiuni din Orientul Mijlociu, precum Emiratele Arabe Unite, în această cursă contra secetei. Declarația președintelui Masoud Pezeshkian de la începutul lunii noiembrie a provocat un val de șoc în țară.
A evoca o potențială evacuare a Teheranului, o megapolisă tentaculară situată la poalele masivului Elburz, nu este o afirmație lipsită de însemnătate.
Guvernul a nuanțat rapid aceste cuvinte, explicând că a fost mai degrabă o avertizare menită să conștientizeze populația, decât un plan de acțiune iminent.
Această comunicare traduce totuși nivelul de îngrijorare al autorităților în fața unei crize care depășește cu mult cadrul unei simple perioade proaste. Schimbările climatice transformă treptat Iranul, deja în mare parte arid, într-un teritoriu din ce în ce mai ostil vieții umane.
La sfârșitul lunii octombrie, câteva precipitații au atins în cele din urmă vestul și nord-vestul țării, însoțite de primele căderi de zăpadă pe înălțimi. Aceste vești bune rămân, totuși, derizorii în comparație cu amploarea deficitului hidric acumulat.
Experiența iraniană ar putea prefigura provocările cu care se vor confrunta și alte regiuni ale lumii în deceniile următoare, când va trebui să se aleagă între a pleca sau a forța natura să coopereze.
