Trei sute de milioane de oameni. Atâția au murit din cauza unui singur virus într-un singur secol, un bilanț care depășește toate războaiele mondiale la un loc. Apoi, într-o zi de mai, totul s-a oprit.
Pe 8 mai 1980, umanitatea a sărbătorit prima și singura victorie totală împotriva unei boli infecțioase: variola fusese ștearsă de pe fața Pământului. Ultimul om infectat în mod natural fusese un bărbat din Somalia, Ali Maow Maalin, în octombrie 1977. Dar povestea nu s-a încheiat acolo.
Un an mai târziu, o femeie din Birmingham, Anglia, pe nume Janet Parker, a murit de variolă. Nu a prins virusul din natură, ci dintr-un laborator aflat chiar sub biroul ei, de unde virusul a scăpat printr-o defecțiune a sistemului de ventilație.
Ultima victimă a fost ucisă nu de boala sălbatică, ci de știința care pretindea că a învins-o.
De ce virusul nu a fost distrus după eradicare
După victoria din 1980, logica părea simplă: distrugerea completă a virusului, până la ultima urmă. Nu s-a întâmplat așa.
Două stocuri oficiale au primit permisiunea de a exista în continuare, păzite ca niște comori macabre: unul la Centrul pentru Controlul Bolilor din Atlanta, Statele Unite, celălalt la centrul de cercetare VECTOR din Koltsovo, Siberia. De la început, s-a stabilit un principiu:
aceste stocuri sunt temporare. Prima dată limită pentru distrugerea lor a fost stabilită pentru 1993. De atunci, termenul a fost amânat de treizeci de ori. 1995, 1999, 2002, aceeași poveste s-a repetat la nesfârșit.
În 2002, Adunarea Mondială a Sănătății a adoptat o rezoluție care permitea din nou păstrarea temporară a virusului viu pentru cercetări internaționale. Cuvântul „temporar” a rămas în text, dar termenul limită a dispărut complet din discuții.
Dezbaterea științifică nu s-a oprit niciodată, iar argumentele pro și contra s-au împletit într-un nod care pare de nedezlegat.
Odată cu apariția tehnologiilor de sinteză biologică, oamenii de știință au realizat un lucru tulburător: virusul variolei poate fi recreat în laborator folosind informații disponibile public și proceduri standard. Această descoperire a schimbat complet datele problemei.
Chiar dacă cele două stocuri oficiale ar fi distruse, virusul ar putea oricând să reapară din mâinile cuiva cu suficientă expertiză. Acest argument a devenit scutul perfect pentru fiecare amânare, o justificare repetată an după an în sălile de conferință ale Organizației Mondiale a Sănătății.
Flacoanele pierdute care au reaprins dezbaterea
În iulie 2014, povestea a căpătat o turnură aproape absurdă. Angajații Institutelor Naționale de Sănătate din Statele Unite pregăteau mutarea unui laborator din campusul Bethesda, Maryland, când au dat peste un depozit vechi, nefolosit de ani buni.
Înăuntru, uitate într-un colț, au găsit șase flacoane de sticlă. Etichetele arătau o dată veche: 10 februarie 1954, cu mult înainte de campania globală de eradicare.
Laboratorul în care fuseseră găsite își schimbase autoritatea de supraveghere cu decenii în urmă, fiind transferat de la NIH la FDA în 1972. Patruzeci de ani de tăcere, două tuburi de sticlă uitate, iar virusul încă viu.
Testele de cultură tisulară efectuate de CDC au confirmat prezența virusului viabil în două dintre flacoane. Virusul care ucisese sute de milioane de oameni încă mai putea infecta, chiar și după atâta timp petrecut într-un depozit abandonat. Reacția a fost imediată.
În seara zilei de 7 iulie, eprubetele au fost transportate cu maximă siguranță la instalația de înaltă izolare a CDC din Atlanta. Testele PCR efectuate în timpul nopții au confirmat prezența ADN-ului virusului variolei.
Distrugerea lor a avut loc abia câteva luni mai târziu, pe 24 februarie 2015, sub supravegherea reprezentanților OMS. Incidentul a scos la iveală o problemă mult mai profundă decât o simplă neglijență.
O comisie de anchetă a identificat o lipsă cronică de responsabilitate individuală în gestionarea materialelor infecțioase în spațiul ocupat de FDA, precum și numeroase ocazii ratate de a recupera probele înainte de 2014, mai ales în anii 1980, când toate probele de virus al variolei trebuiau distruse sau trimise la CDC.
Șase flacoane pierdute, două stocuri oficiale păstrate în siguranță. Balanța nu a fost niciodată cu adevărat echilibrată.
Paradoxul este total: din 1980, omenirea sărbătorește singura victorie completă împotriva unei boli infecțioase, iar în același timp păstrează în mod voluntar în viață agentul responsabil pentru trei sute de milioane de morți.
Susținătorii păstrării stocurilor invocă mereu același argument: fără virus viu, nu se pot testa noi medicamente antivirale și nu pot fi înțelese anumite mecanisme biologice.
Cu câteva săptămâni înaintea unei Adunări Mondiale a Sănătății dedicate acestei chestiuni, cercetători americani, inclusiv o virologă de la CDC, au publicat un articol de opinie în revista PLOS Pathogens pentru a se opune oricărei distrugeri.
Fiecare reuniune se încheie în același mod de peste treizeci de ani: constatarea lipsei unui consens și amânarea discuției pentru sesiunea următoare. Formula, repetată an de an, a devenit un ritual diplomatic aproape mecanic.
La fiecare doi ani, echipele de inspecție în domeniul securității biologice ale OMS se deplasează la cele două locații pentru a verifica starea stocurilor. Geneva inspectează regulat Atlanta și Koltsovo, confirmând că virusul este păstrat în condiții de siguranță.
Dar rămâne o întrebare pe care nimeni nu o pune cu adevărat cu voce tare pe coridoarele adunărilor ONU: dacă flacoanele pot rătăci timp de patruzeci de ani într-un simplu depozit de laborator american, cum stau lucrurile cu arhivele mai puțin bine documentate ale vechilor programe militare sovietice, ale căror moștenitoare directă este VECTOR?
Întrebarea rămâne fără un răspuns oficial, iar cele două congelatoare continuă să funcționeze, păstrând în interiorul lor o umbră a secolului trecut, o amintire vie a unei victorii care nu a fost niciodată completă.
