Au curățat resturile lăsate de balauri. Nu au vânat. Nu au gătit. Iar descoperirea provocată de un experiment cu o capră la o grădină zoologică din Atlanta aruncă în aer tot ce credeam că știm despre „hobbiții” din Flores.
Homo floresiensis, supranumit „hobbit” pentru statura sa de doar 106 centimetri, a dispărut acum aproximativ 50.000 de ani.
Până acum, uneltele de piatră și oasele tăiate găsite în peștera Liang Bua păreau să spună povestea unor vânători sofisticați, capabili să doboare prada mare și să stăpânească focul. Un nou studiu publicat în Science Advances demontează această imagine.
Experimentul cu o capră și amprentele dinților
Pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu adevărat, cercetătorii au trebuit mai întâi să distingă urmele lăsate de uneltele hobbiților de cele ale dinților singurului alt prădător mare de pe insulă: dragonul de Komodo.
Soluția a venit de la Grădina Zoologică din Atlanta, unde au hrănit un balaur captiv cu o carcasă de capră. Au recuperat scheletul și au documentat fiecare zgârietură lăsată de dinții reptilei.
Rezultatul a fost un set de semne concentrat în zonele bogate în carne – exact pe unde un prădător adevărat ar mușca. Apoi au aplicat acest tipar pe fosilele de Stegodon florensis insularis – un elefant pitic dispărut – scoase din aceeași peșteră.
Pe oasele de stegodon au numărat 54 de urme de tăiere atribuite hobbiților și aproape de două ori mai multe semne de dinți de dragon de Komodo. Distribuția spune totul: urmele balaurului se concentrau pe părțile cărnoase, în timp ce tăieturile hobbiților apăreau în zonele sărace în carne.
Exact ceea ce face un animal care scormonește după rămășițele lăsate de un alt prădător. Două indicii suplimentare întăresc concluzia. Niciun os de stegodon nu poartă urme de gătit. Iar analiza a peste 4.000 de oase de șoarece găsite în același sit nu a dezvăluit semne de ardere.
Carbonizarea observată anterior pe unele oase se datora, de fapt, colorării naturale cu mangan – nu focului.
Ce înseamnă absența vânătorii pentru originile speciei
Absența vânătorii și a controlului incendiilor ridică acum o întrebare fundamentală despre originile acestei specii.
E. Grace Veatch, paleoantropolog la Universitatea din Tübingen și primul autor al studiului, sugerează că hobbiții au evoluat dintr-o populație de hominide care nu dezvoltase încă aceste strategii – poate o formă timpurie de Homo, anterioară dobândirii unor astfel de comportamente.
Două ipoteze se ciocnesc în acest moment. Una invocă nanismul insular: o specie mare care s-a micșorat treptat din cauza lipsei de resurse. Cealaltă susține că hobbiții descind dintr-o specie primitivă de Homo care era deja mică.
Adam Brumm, arheolog la Universitatea Griffith din Australia, numește Flores „un element imprevizibil în istoria evoluției umane timpurii” – un loc unde comportamente adânc înrădăcinate, precum vânătoarea și folosirea focului, ar fi putut să dispară sub presiunea izolării.
Hobbiții nu erau vânători curajoși. Erau doar niște scormonitori dibaci, care supraviețuiau din resturile lăsate de monștri. Și această imagine schimbă totul.
