316 metri de oțel, eleganță și putere industrială. Și totuși, suficient de fragili pentru a fi condamnați de o simplă ecuație financiară. „France”, mândria flotei comerciale franceze, n-a pierit într-o furtună sau într-un accident spectaculos, ci într-un birou, sub greutatea unei decizii bugetare.
La începutul anilor ’70, pachebotul părea de neoprit. Cabinele pline, atmosfera de basm, traversările legendarice între Le Havre și New York.
Aproape 588 000 de pasageri au urcat la bord în cei treisprezece ani de serviciu, iar gradul de ocupare de 91% ar fi făcut orice companie aeriană de astăzi să viseze. Publicul îl adora, iar nava răspundea cu o perfecțiune tehnică rar întâlnită. Totul părea construit să dureze.
Criza petrolului a transformat succesul în povară
Dar măreția avea un preț pe care nimeni nu fusese pregătit să-l plătească. Monstrul de oțel consuma cantități uriașe de combustibil, iar după criza petrolului din 1973, prețul mazutului a explodat efectiv. Factura a devenit insuportabilă.
În 1973, compania Transat a înregistrat un deficit net de 35 de milioane de franci, iar înainte de ajutoarele de stat, pierderile urcau la 73 de milioane. Diferența dintre cele două cifre arată exact cât de dependentă devenise nava de banii publici.
În primăvara lui 1974, guvernul francez a tras linie. Subvențiile au fost tăiate, iar pe 1 iulie, executivul condus de Jacques Chirac a confirmat oficial retragerea statului. Fără acest sprijin, Transat nu mai avea nicio cale de ieșire. Pe 25 octombrie 1974, nava a fost scoasă din serviciu.
Ultima traversare sub pavilion tricolor avusese loc cu o lună și jumătate înainte, pe 11 septembrie, într-o atmosferă tensionată, cu un echipaj revoltat care refuza să accepte realitatea.
Agonia de la cheiul uitării și a doua tinerețe în Caraibe
A urmat o agonie lentă, aproape neverosimilă pentru un colos care străbătuse oceanul cu atâta siguranță. Pe 21 decembrie 1974, comandantul Pettré a debarcat, lăsând în urmă doar aproximativ patruzeci de oameni, însărcinați să mențină cazanele pentru un minim de căldură și lumină.
Aproape 2 500 de locuri de muncă au dispărut peste noapte, iar alte mii erau amenințate indirect în port și în industriile conexe. La 19 decembrie, pachebotul fusese deja remorcat în canalul central al zonei industriale din Le Havre, acolo unde avea să rămână ancorat patru ani și jumătate.
Locuitorii orașului au botezat locul „cheiul uitării”, cu o amărăciune pe care doar abandonul o poate naște. Gigantul care fusese simbolul măiestriei franceze stătea acum tăcut, aproape fantomatic, o epavă a propriei glorii. Salvarea avea să vină de peste mări.
În 1977, nava a fost vândută omului de afaceri saudit Akram Ojjeh, iar în 1979 a ajuns la un armator norvegian. Rebotezată „Norway”, a cunoscut o a doua tinerețe în Caraibe, navigând prin ape turcoaz sub un pavilion străin.
Fosta regină a Atlanticului își continua drumul departe de casă, cu un alt nume și o altă identitate. Povestea ei rămâne o lecție despre cât de repede poate fi umbrită perfecțiunea tehnică de realitățile contabile.
Nici măiestria, nici entuziasmul călătorilor n-au contat în fața unei creșteri brutale a prețurilor la petrol. O decizie luată la un birou a fost suficientă pentru a transforma un simbol național într-o amintire.
