Și dacă prin Calea Lactee s-ar plimba, în tăcere, o mână de giganți invizibili? Astronomii cunosc bine două extreme: micile găuri negre născute din prăbușirea stelelor masive și colosul Sagittarius A*, ascuns în miezul galaxiei noastre.
Între ele se cască însă un gol: găurile negre de masă intermediară, obiecte greu de prins în plasa observațiilor, dar esențiale pentru a înțelege cum se construiește Universul la scară mare. Aceste găuri negre intermediare ar cântări, după estimări, între 10.000 și 100.000 de mase solare.
Ar putea fi pietrele de temelie din care, prin fuziuni repetate, cresc monștrii supermasivi din centrele galaxiilor. Problema e că n-am reușit aproape niciodată să le vedem. Iar acolo unde lipsesc dovezile directe, rămân întrebările. Calea Lactee nu s-a născut izolată. De
-a lungul miliardelor de ani, a înghițit zeci de galaxii pitice, incorporându-le stelele și, odată cu ele, eventualele găuri negre. Până acum, scenariul dominant spunea că acești invadatori masivi se scufundă treptat spre centru, sfârșind prin a fuziona cu Sagittarius A*.
O echipă de la Universitatea din Zürich propune însă o altă versiune a poveștii.
Pe baza unor simulări cosmologice de înaltă rezoluție ale unei galaxii asemănătoare cu a noastră, studiul — acceptat pentru publicare în Monthly Notices of the Royal Astronomical Society — arată că nu toate aceste relicve ajung în centru.
Dimpotrivă, o parte rămân suspendate în disc, la periferia atenției noastre. Rezultatul care întoarce capete: între 5 și 18 găuri negre de masă intermediară ar putea rătăci în discul galactic, departe de nucleu.
Sunt acolo unde nu le-a căutat nimeni, amestecate în traficul stelar obișnuit, nedându-se de gol. Cum se ascund atât de bine? Simplu: nu emit lumină. Dacă nu se hrănesc activ cu materie sau nu smulg gaz și stele din jur, rămân aproape invizibile pentru telescoapele clasice.
Singura lor semnătură este gravitația — o atingere subtilă, greu de deosebit de zgomotul de fond al galaxiei. Iar când nu știm exact unde să privim și ce semnal fin să căutăm, chiar și instrumentele cele mai sensibile pot trece pe lângă ele. Totuși, viitorul le-ar putea trăda.
Misiunea Gaia, care urmărește cu o precizie extremă mișcarea a peste un miliard de stele, ar putea surprinde mici devieri în traiectoriile acestora, suficiente pentru a schița contururile unor intruși invizibili.
Iar antena spațială LISA, dedicată undelor gravitaționale, ar putea capta semnătura rară a fuziunilor în care aceste obiecte joacă rolul principal. Dacă existența lor va fi confirmată, piesele puzzle-ului se vor așeza altfel.
Ipoteza că găurile negre supermasive cresc „pas cu pas”, înghițind verigi intermediare, ar primi un sprijin solid. În același timp, am citi altfel istoria Căii Lactee — ca pe o cronică a ciocnirilor și asimilărilor, din care au rămas, prinse în disc, câteva urme greu de observat.
Deocamdată, rămân doar o promisiune. Galaxia noastră ar putea adăposti între cinci și optsprezece astfel de călători negri, veniți din galaxii pitice demult canibalizate, rătăcind prin disc, nu în centru.
Niciunul nu a fost observat direct până acum, dar fiecare posibilă detectare ar rescrie capitole întregi din manualul evoluției galactice. Iar misiuni precum Gaia și LISA sunt pregătite să ridice, treptat, vălul care îi ascunde.
