Un milion de cuiburi. Un miliard de indivizi. Și nicio urmă de conflict între ele, de-a lungul a mii de kilometri de coastă.
Când cercetătorii elvețieni au pus față în față furnici aduse de pe litoralul atlantic al Spaniei cu altele capturate lângă lacurile din Italia, rezultatul a fost o enigmă: insectele nu s-au atacat. Nu s-au sfâșiat.
S-au comportat ca și cum s-ar fi cunoscut dintotdeauna, deși între ele se întinde o distanță pe care puține specii ar putea-o traversa fără tensiuni. Ceea ce părea un accident de laborator s-a dovedit a fi descoperirea celei mai mari rețele de cooperare din lumea animală.
Întinsă pe 6 000 de kilometri, din Peninsula Iberică până în nordul Italiei, această supercolonie nu are nici regină supremă, nici cuib central.
Nu este un furnicar uriaș, ci o pânză formată din mii de cuiburi mici, fiecare adăpostind simultan mai multe regine, o arhitectură pe care biologii o numesc poligină.
Amploarea este aproape imposibil de cuprins cu mintea: un milion de cuiburi interconectate, care însumează un miliard de indivizi, toți lucrând în aceeași direcție.
Cartea de identitate chimică ce unește un miliard de indivizi
Cheia acestei păci nefirești stă într-un detaliu aproape invizibil.
La majoritatea speciilor de furnici, fiecare colonie își poartă propria semnătură olfactivă, un set de hidrocarburi cuticulare depuse pe exoschelet, un fel de carte de identitate chimică ce permite oricărei muncitoare să decidă într-o fracțiune de secundă dacă cel din fața ei este prieten sau dușman.
O intrusă este detectată și atacată fără ezitare. Dar aici, în această rețea uriașă, toate muncitoarele împărtășesc același cod de recunoaștere.
Diferențele genetice dintre populațiile de la capetele opuse ale supercoloniei sunt considerabile, iar distanțele geografice imense, însă agresivitatea rămâne inexistentă.
Pentru a înțelege cum s-a ajuns aici, echipa condusă de Laurent Keller, de la Universitatea din Lausanne, a recurs la un experiment de o simplitate dezarmantă. Au capturat muncitoare din 33 de locații de-a lungul coastelor sudice ale Europei, le-au plasat în perechi în tuburi mici și au așteptat.
Reacția i-a surprins chiar și pe autorii studiului: nicio pereche provenită din aceeași supercolonie nu a manifestat semne de ostilitate. Explicația coboară în istoria invaziei. Aceste furnici nu sunt originare din Europa.
Ele provin din zona subtropicală a Americii de Sud și au ajuns pe bătrânul continent din întâmplare, ascunse în ghivece cu plante sau în mărfuri transportate de oameni.
Primele semnalări datează de la începutul secolului al XX-lea: Franța în 1906, Alpii Maritimi în 1917, Portugalia în 1921, Spania în 1923. Colonizatorii erau puțini, uneori doar o duzină de indivizi reproducători, ceea ce a produs un efect de fondator clasic, o pierdere a variației genetice.
Dar analizele au arătat că sărăcirea genetică globală a fost limitată. Ceea ce s-a prăbușit vertiginos a fost diversitatea chimică a semnalelor de recunoaștere, mult mai rapidă decât diversitatea genetică generală.
Practic, după introducere, a avut loc o „curățare genetică” a codurilor olfactive, care a lăsat în urmă o singură identitate comună, acceptată de toți.
Prețul devastator al păcii pentru ecosisteme
Totuși, această armonie are o limită clară. În zona mediteraneană există două supercolonii distincte, care trăiesc parțial una lângă cealaltă de-a lungul litoralului: supercolonia principală europeană, stabilită în 1906, și supercolonia catalană, apărută în 1916.
Între aceste două blocuri, toleranța dispare complet. Agresivitatea dintre ele este întotdeauna extrem de ridicată, dovadă că fiecare s-a fixat pe alele de recunoaștere diferite. Două lumi chimice coabitează pe același țărm, fiecare unită în interiorul ei și profund ostilă față de cealaltă.
Această organizare fără conflicte interne are un preț devastator pentru mediul înconjurător. Fără războaie care să consume resurse între cuiburile vecine, întreaga energie a coloniei este canalizată către expansiune și dominare.
În aria sa de introducere, furnica argentiniană elimină speciile autohtone, distruge ecosistemele locale și devine o prezență copleșitoare.
În grădinile și pe terasele de pe litoral, efectul se vede cu ochiul liber: furnicile locale dispar treptat, incapabile să facă față coloanelor neîntrerupte de muncitoare.
Acestea din urmă întrețin chiar colonii de afide pentru a le recolta mierea, o practică observată pe teren până în Corsica, unde se pot vedea deplasându-se de-a lungul traseelor de feromoni pentru a aduna lichidul dulce. Iar expansiunea nu s-a oprit la granițele istorice.
O colonie legată genetic de supercolonia catalană a fost descoperită mult mai la nord decât se aștepta oricine, chiar în centrul orașului Nantes. A fost observată trei ani la rând, între 2016 și 2018, acoperind peste trei hectare în plină zonă urbană.
Pe un continent care se încălzește, un astfel de focar izolat ar putea fi semnalul următoarei etape a cuceririi, departe de plajele unde totul a început.
