Franța deține armament nuclear începând din anii 1960, acesta reprezentând un element central al strategiei sale de apărare și un simbol al independenței strategice.
Doctrina nucleară franceză se bazează exclusiv pe principiul descurajării, având ca scop prevenirea oricărui potențial atac asupra intereselor vitale ale țării prin amenințarea cu represalii nucleare cu consecințe inacceptabile pentru agresor.
Spre deosebire de alte state care ar putea lua în considerare utilizarea tactică a armelor nucleare în conflicte regionale, Franța nu prevede utilizarea arsenalului său nuclear într-un prim atac în cadrul unui conflict convențional.
Conform estimărilor Federației Oamenilor de Știință Americani (FAS) pentru anul 2024, Franța dispune de aproximativ 290 de focoase nucleare. Acest număr situează Franța după Statele Unite, Rusia, China și Regatul Unit, dar înaintea altor puteri nucleare precum India, Pakistan sau Israel.
Capacitatea de descurajare nucleară franceză se sprijină pe două componente principale: una oceanică și una aeriană.
Componenta oceanică este considerată pilonul central al descurajării și se bazează pe o flotă de patru submarine nucleare lansatoare de rachete balistice (SNLE), având baza la Île Longue, lângă Brest.
Aceste submarine, denumite Le Triomphant, Le Téméraire, Le Vigilant și Le Terrible, operează prin rotație, asigurând prezența continuă a cel puțin unuia dintre ele în patrulare în adâncurile oceanului, într-o discreție maximă.
Fiecare submarin poate transporta până la 16 rachete balistice intercontinentale M51, cu o rază de acțiune estimată la peste 8.000 de kilometri.
Rachetele M51 sunt capabile să transporte multiple focoase nucleare (TNO – Tête Nucléaire Océanique), fiecare putând fi direcționat către o țintă distinctă. Versiunea actuală, M51.2, urmează să fie înlocuită cu modelul M51.3, proiectat pentru o precizie și o putere sporite.
Componenta aeriană completează dispozitivul de descurajare, oferind o flexibilitate sporită și posibilitatea de a demonstra capacitatea nucleară în mod vizibil, cum ar fi în cadrul exercițiilor militare.
Aceasta utilizează avioane de luptă Rafale B din cadrul Forțelor Aeriene, staționate la baza Saint-Dizier, și avioane Rafale Marine, operate de pe portavionul Charles-de-Gaulle.
Aceste aeronave sunt echipate pentru a transporta racheta de croazieră supersonică ASMP-A (Air-Sol Moyenne Portée Améliorée), capabilă să atingă ținte la aproximativ 500 km distanță, la viteze foarte mari.
Racheta poartă un focos nuclear aeropurtat (TNA – Tête Nucléaire Aéroportée), cu o putere estimată între 100 și 300 de kilotone. Se preconizează înlocuirea ASMP-A până în 2035 cu succesorul său, ASN4G, o rachetă proiectată să fie hipersonică, mai greu detectabilă și cu o rază de acțiune extinsă.
Autoritatea de a ordona utilizarea armamentului nuclear aparține exclusiv Președintelui Republicii Franceze, care dispune de mijloacele de comunicare și codurile necesare pentru a lansa un ordin în orice moment.
Această structură de comandă centralizată este menită să asigure un răspuns rapid și controlat în situații de criză majoră.
Doctrina franceză prevede posibilitatea unui răspuns nuclear proporțional în cazul unui atac asupra intereselor sale vitale, putând viza, de exemplu, centre de comandă militare ale agresorului.
După încheierea Războiului Rece, Franța și-a redus numeric arsenalul nuclear, concentrându-se pe modernizarea capacităților existente, fără a intra într-o cursă a înarmării cantitative.
În anii 1990, a fost demontată componenta terestră a forței nucleare, reprezentată de rachetele de pe platoul Albion. De asemenea, Franța nu dezvoltă arme nucleare tactice.
Un aspect notabil este faptul că Franța este singura putere nucleară care și-a închis și demontat complet instalațiile de producție de plutoniu și uraniu înalt îmbogățit pentru scopuri militare.
Strategia franceză se bazează pe credibilitatea unui arsenal compact, dar avansat tehnologic, capabil să garanteze un răspuns devastator chiar și după un prim atac inamic.
Prin menținerea acestei capacități de descurajare, Franța urmărește să prevină agresiunile majore și să contribuie la menținerea păcii într-un context internațional considerat instabil.
