Cinci sute de case, niciun locuitor și o vegetație care a învățat să scalde acoperișurile. La 64 de kilometri est de Shanghai, pe insula Shengshan, un sat de pescari abandonat de două decenii a devenit, fără să-și propună, cea mai fotografiată ruină a Chinei.
Nici tsunami, nici molimă, nici ordin guvernamental nu l-a golit. Motivul e aproape jenant de simplu: lipsa unui drum decent și a unei școli. Houtouwan a fost fondat în anii 1950, când peste 2.000 de pescari locuiau în cele 500 de case.
În anii 1980, la apogeu, populația a depășit 3.000, iar satul câștigase porecla „Micul Taiwan” – o insulă de prosperitate într-o regiune săracă. Dar apoi a venit schimbarea. Portul, prea puțin adânc pentru traulele moderne, a înghețat pescuitul într-o epocă depășită.
Tinerii au început să privească spre Shanghai, spre educație, spre salarii mai bune. O fostă locuitoare povestește cum cele 600 de familii au plecat una câte una: profesorii ajungeau în sat pe întuneric și plecau pe întuneric, pentru că nu exista drum.
Trei cuvinte comprimă întreaga dramă – izolare, școală, viitor.
Acoperișuri sub verdeață: cum a înghițit natura satul
În 1994 mai rămăsese doar o mână de oameni. În 2002, satul a fost declarat oficial depopulat și absorbit administrativ de o localitate vecină. Dar natura nu a așteptat niciun decret. Două decenii de umiditate subtropicală au transformat fiecare casă într-un pergol viu.
O plantă cățărătoare, Parthenocissus tricuspidata – o rudă a lianelor europene – a colonizat metodic zidurile, ferestrele și acoperișurile.
Înăuntru, timpul a rămas înghețat: o masă de lemn, un dulap, un televizor care prindea doar două canale în zilele senine – toate sunt acolo, acoperite de un giulgiu verde.
Fosta locuitoare, care azi vinde apă la intrare, se uită pe prag, dar nu mai calcă înăuntru: pereții stau doar pentru că rădăcinile i-au luat locul cărămizii. Văzut din cer, satul e aproape invizibil.
Abia când urci pe potecile abrupte descoperi unghiurile drepte ale acoperișurilor care străpung frunzișul. Momentul de cotitură a venit în 2015, când o serie de fotografii aeriene a făcut înconjurul internetului.
De atunci, mii de vizitatori – din Shanghai și de aiurea – fac un pelerinaj de ore: autobuz, feribot, taxi. Nu e o plimbare în parc, dar oamenii vin, cu aparatele de fotografiat pregătite.
O nouă viață din ruine: întoarcerea foștilor locuitori
Ironia subtilă a acestei povești e că foștii locuitori sunt cei care țin acum satul în viață. Vând apă, povestesc istoria locului, ghidează curioșii. Un tânăr de 27 de ani, care plecase la 5 ani, se întoarce să culeagă caprifoi și să prepare un ceai parfumat care îi amintește de copilărie.
Satul mort îi hrănește, într-un fel ciudat, pe cei care l-au părăsit. Unii ghizi oferă o versiune sobră: „transport extrem de nepractic”.
În spate însă, istoria completă e aceea a unui port prea mic, a tinerilor atrași de educație și a unei industrii piscicole care nu mai putea concura cu explozia industrială a coastei chinezești.
Profesorul Zhao Yeqin, sociolog la Universitatea Normală din China de Est, numește Houtouwan un microcosmos: reflectă exodul masiv al chinezilor din sate spre megaorașe – Shanghai, Shenzhen, Guangzhou – în ultimele trei decenii.
Rămâne o întrebare pe care puțini vizitatori și-o pun atunci când declanșează obturatorul: câți alți Houtouwan există, în China sau în lume, fără să fi avut șansa să devină virali?
Mii de sate rurale s-au golit în aceeași tăcere, dar doar câteva au fost înghițite de vegetație atât de spectaculos încât zeci de mii de curioși să le calce pragul în fiecare an.
