Pe 14 aprilie 1986, o explozie a sfâșiat clubul La Belle din Berlinul de Vest, unde se strângeau soldații americani. Trei oameni au murit, peste 200 au fost răniți. În scurt timp, Ronald Reagan a acuzat Libia lui Muammar Gaddafi și a promis lovituri militare. Avea însă prea multe detalii.
Vorbea despre ordine trimise din Tripoli pe 25 martie către biroul libian din Berlinul de Est și despre un raport de „succes” din 5 aprilie. Cum putea Washingtonul să cunoască atât de exact conținutul unor mesaje secrete?
Senatorul Sam Nunn spunea că dovezile sunt fragile, iar jurnalistul Bob Woodward le numea „ambigue”. Nimeni nu înțelegea, în acel moment, că declarația președintelui avea să scoată la suprafață un secret colosal.
Comunicațiile Libiei erau protejate de mașini de criptare fabricate de Crypto AG, o companie elvețiană aproape anonimă, dar cu o listă de clienți care dădea fiori. Zeci de guverne îi cumpărau dispozitivele: Iran, India, Pakistan, Irak, Nigeria, Arabia Saudită, Siria, chiar și Vaticanul.
Toate credeau că secretele lor sunt în siguranță. Argumentul care vindea era impecabil: neutralitatea elvețiană. Ce altceva ți-ai putea dori decât o tehnologie fabricată într-o țară care nu e implicată în jocurile de putere? Dar dispozitivele aveau un secret urât.
Fiecare mașină era construită cu un defect pus intenționat, un fel de ușă din spate prin care anumiți spioni puteau citi tot ce trecea. Guvernele cumpărau seifuri blindate, iar altcineva deținea cheia principală fără ca ele să știe.
Iranul a înțeles că poate fi citit de americani
Cei care trăgeau sforile erau CIA și serviciile de informații din Germania de Vest. Aranjamentul își avea rădăcinile în anii 1950, când Boris Hagelin, fondatorul Crypto, a ajuns la o înțelegere cu criptologul NSA William Friedman.
Din 1970 până în 1998, compania a funcționat ca o subsidiară deghizată a serviciilor americane și vest-germane. Operațiunea a purtat numele de cod Rubicon, după ce se numise la început Thesaurus.
Datorită acestei înțelegeri, peste 120 de țări și-au livrat, fără să știe, comunicațiile cele mai sensibile direct în mâinile serviciilor străine. Când Reagan a expus acele detalii, a făcut o gafă uriașă. A demonstrat că Statele Unite pot descifra traficul Crypto AG.
Iar aceleași echipamente erau folosite și de Statele Unite, NATO, Vatican și, mai ales, de Iran, unul dintre cei mai mari clienți ai companiei. Teheranul a înțeles imediat pericolul. Dacă americanii puteau citi mesajele Libiei, ce îi împiedica să citească și comunicările Iranului?
Întrebarea a rămas fără răspuns, dar spectrul ei a bântuit totul: oare, în criza ostaticilor de la sfârșitul anilor 1970, oficialii americani au avut deja acces la secretele Teheranului? Această afacere a avut și victime directe.
Hans Buehler, unul dintre cei mai buni agenți de vânzări ai Crypto, vindea mașinile către Iran fără să știe nimic despre defect. Îl credea un produs excelent, construit de o companie serioasă. În 1992, într-o deplasare la Teheran, a fost reținut și interogat timp de nouă luni.
Documentele CIA spun că a ieșit „într-o stare psihică proastă”. Povestea lui arată cum un simplu angajat a devenit, fără voia lui, un paravan într-un joc care îl depășea cu totul.
Dezvăluirea îngropată de pandemia de COVID
Adevărul complet a ieșit la iveală abia pe 11 februarie 2020, când Washington Post și postul public german ZDF au publicat o poveste internă clasificată a CIA. Cu trei ani mai devreme, Der Spiegel smulsese deja câteva fire din conspirație.
Dar dezvăluirea finală a fost aproape imediat acoperită de un alt seism global: pandemia de COVID. Astfel, una dintre cele mai mari acțiuni de spionaj ale secolului al XX-lea a fost înghițită de valul unei alte urgențe. Reacțiile celor implicați au fost ireconciliabile.
Bernd Schmidbauer, fost ministru german sub Helmut Kohl, a confirmat operațiunea și a justificat-o: lumea a devenit, spunea el, „puțin mai sigură și mai pașnică”. Juerg Spoerndli, un inginer care a petrecut șaisprezece ani în companie, vorbea cu amărăciune despre clienți fraudați.
Povestea Crypto AG nu e doar o amintire din Războiul Rece. Într-o lume în care criptarea protejează aproape tot ce facem digital, întrebarea pe care a lăsat-o nu a fost încă închisă: câte dintre seifurile electronice de astăzi mai au și ele o cheie de rezervă, ascunsă undeva, în mâinile altcuiva?
