Momentul în care oceanele au început să se ridice dincolo de ceea ce poate explica variabilitatea naturală a climei are, în sfârșit, o dată.
O echipă internațională de cercetători arată, într-un studiu publicat în Nature Communications, că această schimbare de ritm a devenit clară în anul 1863, când semnalul a depășit un prag statistic de semnificație de 90%.
Concluzia se potrivește cu ceea ce indică măsurătorile încălzirii apelor și topirii ghețurilor continentale: odată cu era industrială, marea a început să urce într-un ritm care nu a mai dat înapoi.
Ca să ajungă la acest verdict, oamenii de știință au făcut un pas înapoi în timp, acolo unde nu existau sateliți și senzori moderni.
Au combinat înregistrările vechilor marigrafe cu așa-numiți proxys climatici – arhive naturale precum sedimentele – reconstituind variațiile nivelului mării pe parcursul a două milenii. Din acest tablou lung, au separat „zgomotul” fluctuațiilor naturale de semnalul care indică o schimbare de fond.
Testele statistice fixează apariția acestei schimbări la trei praguri de încredere: în 1825 pentru 66%, în 1863 pentru 90% și în 1873 pentru 95%. În diagramele lor, autorii urmăresc ritmul de creștere în medii glisante pe 60 de ani, cu perioada preindustrială situată înaintea liniei de demarcație.
Privind perioada recentă, 1993–2016, mecanismul care alimentează creșterea nivelului mărilor este împărțit clar: 38% provine din dilatarea termică a apelor pe măsură ce acestea se încălzesc, iar 57% din topirea ghețurilor continentale.
Restul reprezintă contribuții mai mici care nu schimbă imaginea de ansamblu: oceanele se dilată și ghețurile pierd masă într-un tandem care ridică nivelul mărilor. Semnalul nu a apărut însă la fel peste tot.
Media globală se conturează la mijlocul secolului al XIX-lea, dar harta regională spune o poveste mai nuanțată. De -a lungul coastei de est a Statelor Unite, tendința s-a făcut simțită mai devreme.
În schimb, în Europa Occidentală și în estul Canadei, a fost nevoie să treacă până spre mijlocul secolului XX pentru ca anomalia să devină de necontestat.
Această variație regională contează, subliniază autorii, pentru că deciziile locale de infrastructură și protecție depind de felul în care semnalul se manifestă în fiecare loc.
„Este practic sigur că ritmul de creștere măsurat între 1940 și 2000 a fost mai rapid decât în oricare altă perioadă de 60 de ani din ultimii două mii de ani”, explică autoarea principală, Jennifer S. Walker.
Cu alte cuvinte, accelerarea pe care o vedem astăzi nu are precedent în înregistrările reconstruite. A avea această perspectivă pe termen lung nu este un simplu exercițiu istoric. Este un instrument de planificare.
Înțelegând cum și când a ieșit la suprafață semnalul în fiecare regiune, inginerii și urbaniștii pot modela mai corect viitorul. În fața unei accelerări fără precedent în două milenii, precizia acestor date devine piatra de temelie a pregătirii pentru viitoarele asalturi ale oceanului.
