Un om stă așezat într-o încăpere pe care nu o cunoaște, cu o bandă peste ochi. Își lovește ușor limba de palat, o dată, de două ori. Ascultă. Nu vede nimic, nu atinge nimic: doar sunetele pe care le produce și ecourile lor, ricoșând de pe pereți și obiecte.
Pare o scenă desprinsă din lumea liliecilor sau a delfinilor. Dar nu e. Este o abilitate pe care orice adult o poate deprinde.
Cercetătorii de la Universitatea din Durham, Marea Britanie, au arătat că, în numai zece săptămâni, atât persoanele nevăzătoare, cât și cele care văd pot învăța să își „sondaze” mediul doar prin auz.
Iar transformarea pe care o suferă creierul în acest proces este cu adevărat spectaculoasă: regiuni întregi din interiorul craniului se reorganizează fizic pentru a face posibil acest lucru.
Zece săptămâni de antrenament rescriu creierul
Tehnica se numește ecolocație umană și este, în esență, simplă. O persoană produce clicuri scurte și ascuțite cu limba, apoi ascultă cu atenție cum se modifica sunetul când întâlnește obstacole.
În timp, prin antrenament, creierul învață să decodeze aceste variații subtile și reconstruiește, pas cu pas, o hartă mentală a spațiului din jur. Pentru a testa dacă această capacitate poate fi predată sistematic, echipa britanică a urmărit un grup de 26 de voluntari:
12 persoane care erau orbe din copilărie și 14 persoane care vedeau. Timp de zece săptămâni, fiecare participant a parcurs 20 de sesiuni de antrenament, fiecare durând între două și trei ore.
Exercițiile au fost variate: de la identificarea mărimii obiectelor și a orientării lor, până la navigarea într-un mediu virtual și, mai apoi, aproximativ 30 de minute de practică în condiții reale, în fiecare ședință. Un detaliu care merită reținut: vârsta nu a contat.
Participanții nevăzători care aveau până la 79 de ani au reușit să stăpânească tehnica, cu condiția să primească instruirea potrivită.
O flexibilitate nebănuită a creierului adult
Ceea ce i-a interesat cu adevărat pe cercetători a fost impactul acestui antrenament asupra structurii creierului. Au descoperit ceva remarcabil.
După doar zece săptămâni, cu două-trei ore de practică de două ori pe săptămână, cortexul vizual al participanților a început să se activeze ca răspuns la sunete.
Cu alte cuvinte, o parte a creierului specializată în mod normal în procesarea informațiilor vizuale și-a schimbat „meseria” pentru a procesa sunete. E ca și cum ai transforma o cameră dintr-o casă, gândită pentru un anumit scop, și ai folosi-o pentru cu totul altceva.
Ceea ce face această descoperire cu adevărat tulburătoare este că fenomenul s-a produs și la persoanele care vedeau. Faptul că și cortexul lor vizual a început să reacționeze la ecouri demonstrează o concluzie tulburătoare: această capacitate de adaptare nu are nevoie de orbire ca să se manifeste.
Plasticitatea cerebrală, adică flexibilitatea creierului de a-și reconfigura propriile zone, pare să fie o trăsătură normală, latentă, a oricărui creier adult sănătos. Au rămas totuși câteva diferențe structurale între cele două grupuri, dar principiul este covârșitor.
Pentru a înțelege mai bine mecanismele din spatele acestui fenomen, cercetătorii au privit și către regnul animal.
O analiză separată, care a urmărit evoluția creierului cetaceelor de-a lungul a aproximativ 30 de milioane de ani, a comparat sistemele auditive a trei specii de delfini, care folosesc ecolocația, și ale unei balene cu fani, care nu poate face acest lucru, dar care depinde enorm de sunete.
Această cercetare, publicată în PLOS One și Cerebral Cortex, rescrie felul în care privim creierul adult, adesea considerat fix și previzibil.
Dimpotrivă, dovezile arată că el păstrează o flexibilitate nebănuită, capabilă să recruteze cele mai specializate regiuni pentru a face față unor provocări complet noi.
Rămâne o întrebare care bântuie aceste concluzii: dacă zece săptămâni sunt suficiente pentru a învăța să vezi cu ajutorul urechilor, câte alte abilități latente așteaptă, în fiecare dintre noi, doar momentul în care un antrenament potrivit le va trezi la viață?
