În septembrie 2007, câteva mii de creaturi invizibile cu ochiul liber au fost aruncate în cel mai ostil mediu cunoscut: spațiul cosmic gol, fără niciun scut. Au stat zece zile întregi, uscate ca niște stafide, expuse razelor solare directe și vidului absolut.
Când s-au întors pe Pământ, au fost rehidratate. În mai puțin de jumătate de oră, și-au reluat mișcările. Tardigradele – acele microanimale cu opt picioare care seamănă cu niște ursuleți de gumă – tocmai sfidaseră una dintre cele mai dure legi ale biologiei.
Până atunci, nimeni nu crezuse că un organism animal complex poate suporta simultan vidul și radiația solară brută. Experimentul fusese gândit de biologul suedez Ingemar Jönsson, de la Universitatea din Kristianstad, și purta numele TARDIS – Tardigrades in Space.
Platforma Biopan-6, construită de Agenția Spațială Europeană, fusese montată pe exteriorul capsulei Foton-M3, aflată pe o orbită joasă, la 270 de kilometri altitudine. Condițiile de acolo depășesc orice imaginație.
Radiațiile ultraviolete ajung la 7.000 de kilojuli pe metru pătrat – de o mie de ori mai mult decât la nivelul mării. Tardigradele nu au primit nicio protecție specială: au fost așezate în patru serii de cutii deschise, total expuse.
Un grup a fost ferit de orice radiație, alte două au primit doar UV-A, respectiv UV-B, iar ultimul a îndurat spectrul solar complet, fără niciun filtru. Racheta a decolat pe 14 septembrie 2007 de la Baikonur, în Kazahstan. Capsula a parcurs 189 de orbite în jurul Pământului.
Pe 26 septembrie, a aterizat în stepele kazahe. Apoi a urmat drumul spre laboratoarele suedeze și germane, acolo unde avea să se decidă soarta descoperirii.
Rezistența biologică dincolo de limitele așteptate
Cifrele publicate în septembrie 2008 în Current Biology au fost uluitoare. Ambele specii testate – Milnesium tardigradum și Richtersius coronifer – au supraviețuit fără probleme vidului pur. Singur, golul spațiului nu le face aproape nimic. Dar combinația cu ultravioletele schimbă radical ecuația.
Dintre exemplarele expuse la UVA și UVB, 68% dintre M. tardigradum au revenit la viață în mai puțin de 30 de minute. La R. coronifer, doar un singur individ a reușit aceeași performanță. În cele mai letale condiții – întreg spectrul solar – au supraviețuit doar trei exemplare de M. tardigradum.
Trei indivizi dintre miile expuse. Suficienți pentru a rescrie manualele. Pentru prima dată, un animal demonstrase că poate rezista simultan vidului, radiației cosmice și luminii ultraviolete directe.
O premieră mondială care a propulsat tardigradele dintr-un colț de mușchi umed din grădini direct în centrul astrobiologiei. Supraviețuirea a fost doar primul act. Următorul a fost și mai surprinzător. Femelele care au trecut prin infernul spațial au depus ouă după întoarcere.
Unele dintre aceste ouă au clocit, iar puii au avut o morfologie și un comportament perfect normale. Nimic nu indica faptul că părinții lor fuseseră expuși la cele mai dure condiții imaginabile.
Un studiu ulterior, publicat în 2016 de aceeași echipă, a urmărit mai multe generații de descendenți ai tardigradelor supraviețuitoare din specia Milnesium tardigradum. Niciuna dintre generații nu a prezentat performanțe reduse sau semne de deteriorare.
Cercetătorii au formulat o ipoteză aproape binară: repararea daunelor mediului funcționează după regula „totul sau nimic”. Un animal grav rănit fie moare, fie se repară complet, fără a transmite mutații urmașilor.
Strategii de supraviețuire în ecosisteme extraterestre
Secretul acestei rezistențe nu stă într-un singur mecanism miraculos, ci într-un cumul de strategii biologice. Totul pornește de la criptobioză: în lipsa apei, tardigradul își suspendă aproape toate funcțiile metabolice și se retrage într-o formă sferică numită „tun”.
Un fel de somn biologic care limitează drastic reacțiile chimice distructive provocate de vid și radiații. Aceeași stare explică și capacitatea lor de a îndura căldură extremă, îngheț sau presiuni uriașe, documentată în anii de după misiunea Foton-M3.
Ceea ce frapează în retrospectivă este cât de modest a fost dispozitivul. Nicio rachetă dedicată, niciun buget uriaș. Doar o platformă mică, atașată la exteriorul unei capsule deja programate pentru alte experimente, și câteva mii de creaturi invizibile.
De atunci, alte echipe au testat rezistența tardigradelor la radiații ionizante mult mai puternice decât cele de pe orbita joasă, împingând și mai departe limitele toleranței biologice.
Rămâne o întrebare care îi frământă pe astrobiologi: dacă un animal terestru poate rezista fără să clipească la cele mai rele condiții din spațiu, ce alte forme de viață, în altă parte a sistemului solar, ar fi putut dezvolta aceeași armură biologică?
