Un trosnet sec, ca o lovitură de ciocan pe oțel rece, a străpuns liniștea înfundată a abisului. Era 23 ianuarie 1960, iar la 9.000 de metri sub suprafața Pacificului, cei doi ocupanți ai batiscafului Trieste au înțeles că oceanul tocmai le testase limitele.
Unul dintre hublourile exterioare, din plexiglas, cedase sub presiunea colosală a apei. Jacques Piccard, inginerul elvețian, și locotenentul Don Walsh, ofițer al marinei americane, nu au ezitat nici măcar o secundă.
Au privit fisura și au decis să meargă mai departe, spre un punct pe care niciun om nu-l atinsese vreodată. Raționamentul lor a fost rece, aproape matematic. Dacă structura sferei de oțel în care se aflau ar fi fost compromisă, presiunea i-ar fi strivit instantaneu.
Faptul că mai puteau auzi și vedea crăpătura însemna că pereții de 13 centimetri grosime rezistaseră. Era un pariu pe fizică, nu pe noroc. Această logică sumară a devenit deviza expediției numite Proiect Nekton: continuă atâta timp cât instrumentele nu-ți spun contrariul.
Coborârea care a sfidat imposibilul
Coborârea fusese gândită ca un exercițiu de precizie extremă. Trieste nu avea motoare. Era o masă de metal care se scufunda pur și simplu, trasă în jos de nouă tone de bile de fier ținute de electromagneți.
La adâncimi atât de mari, aerul comprimat nu putea fi folosit pentru manevre, așa că întregul sistem de urcare depindea de acele bile. O simplă pană de curent le-ar fi eliberat automat, trimițând cabina înapoi la suprafață ca un plutitor.
Era un mecanism simplu, dar ingenios, construit pentru o singură misiune. După aproape cinci ore de cădere liberă prin întuneric total, la ora 13:00, Trieste a atins fundul șanțului Challenger, la 10.916 metri adâncime. Momentul istoric a fost, însă, aproape ironic.
Contactul cu sedimentele a ridicat un nor imens de particule care a învăluit complet batiscaful. Cei doi exploratori nu vedeau aproape nimic în afara hublourilor, doar un halou tulbure luminat de reflectoare. Peisajul mult visat al abisului părea să se ascundă în spatele unui văl de praf.
Viața a apărut acolo unde știința o excludea
Dar apoi, în acea ceață densă, a apărut o mișcare. Un pește plat, de aproximativ 30 de centimetri, a înotat nestingherit în lumina reflectoarelor. Apoi, unul câte unul, niște creveți roșii au traversat fasciculul de lumină.
Era o dovadă vie că viața putea exista acolo unde oamenii de știință susținuseră timp de zeci de ani că este imposibil. Teoria azoică, care afirma că nicio creatură nu poate supraviețui la asemenea presiuni, s-a prăbușit în acele câteva minute de observație.
Cei doi bărbați au rămas pe fundul oceanului doar douăzeci de minute, suficiente pentru a confirma citirile instrumentelor și pentru a înțelege enormitatea momentului. Apoi, au eliberat balastul, tonă după tonă, iar Trieste a început ascensiunea lentă prin întuneric.
La 16:56, după opt ore și 33 de minute petrecute în adâncuri, au reapărut la suprafață, purtând cu ei date despre radioactivitatea și temperatura apei, dar mai ales imaginea acelui pește care înota nestingherit la peste zece kilometri sub nivelul mării. Ceea ce a urmat a fost o tăcere prelungită.
Timp de cincizeci și doi de ani, nimeni nu a mai coborât atât de adânc. Abia în 2012, vehiculul solo Deepsea Challenger a repetat performanța, urmat în 2020 de submersibilul chinez Fendouzhe și de patru expediții ale DSV Limiting Factor între 2019 și 2022.
Șanțul Challenger și-a păstrat secretele mai mult decât au făcut-o primii săi vizitatori. Dar toți cei care au ajuns după ei, într-un fel sau altul, au stat pe umerii acelei sfere de oțel din 1960, care a rezistat cu un hublou crăpat și cu doi oameni care au ales să meargă mai departe.
