În noaptea de 3 spre 4 februarie 2009, două dintre cele mai letale mașinării construite vreodată de om s-au lovit în mijlocul Atlanticului de Nord. Nimeni nu a observat nimic. Niciun radar, nicio stație de ascultare, nici măcar echipajele celor două nave.
Abia după ce francezii au ajuns acasă cu un dom sonar turtit și au început să caute explicații, adevărul a ieșit la suprafață – și era mult mai grav decât o simplă pană tehnică. Pe hârtie, Atlanticul acoperă aproximativ o sută șase milioane de kilometri pătrați.
Un spațiu suficient de vast încât să înghită orice obiect, oricât de mare. Chiar și un submarin lung cât două terenuri de fotbal. Tocmai această imensitate le oferea militarilor o liniște aproape filozofică: cum ar putea doi coloși să se întâlnească din întâmplare într-un asemenea pustiu?
Pe 6 februarie 2009, Ministerul francez al Apărării a avansat o ipoteză liniștitoare. Triomphant, spuneau oficialii, lovise un obiect scufundat, probabil un container pierdut de vreo navă comercială.
Oceanul este plin de asemenea resturi, iar un submarin care navighează aproape orb le poate întâlni fără să aibă timp să reacționeze. Explicația suna plauzibilă. Doar că era complet falsă. Ceea ce izbise Triomphant nu era un container.
Era HMS Vanguard, un submarin britanic cu rachete balistice nucleare, aflat și el în misiune de patrulare.
Doi giganți ai descurajării atomice, fiecare încărcat cu rachete capabile să radă orașe întregi, se ciocniseră în beznă totală, la o distanță infimă unul de celălalt, fără ca vreun membru al echipajelor să bănuiască măcar că celălalt există.
De ce sunt invizibile submarinele nucleare
Pentru a înțelege cum a fost posibil așa ceva, trebuie să pătrundem în logica stranie a submarinelor cu rachete balistice. Misiunea lor se rezumă la un singur verb: să dispară.
Spre deosebire de submarinele de atac, care vânează ținte și pot fi, la rândul lor, reperate, un SSBN trebuie să rămână invizibil săptămâni întregi, gata să riposteze dacă țara sa este lovită cu arme nucleare. Fiecare detaliu al construcției sale servește acestui scop unic.
Submarinele dispun de sonare active, capabile să emită un semnal și să asculte ecoul, exact ca un liliac în peșteră. Dar folosirea lor în patrulă ar însemna să-ți trâmbițezi poziția oricui care stă la pândă.
De aceea, în operațiuni, se folosește aproape exclusiv sonarul pasiv, care doar ascultă zgomotele din jur, fără să emită nimic. Aici apare paradoxul care a făcut posibilă coliziunea. Un submarin nuclear modern este proiectat să fie mai silențios decât oceanul însuși.
Turbinele sunt montate pe amortizoare, carena este izolată fonic, elicele sunt optimizate pentru a nu produce cavitație. Rezultatul: nici măcar sonarul pasiv al unui submarin aliat nu îl poate detecta.
Vanguard și Le Triomphant navigau astfel unul spre celălalt, complet oarbe, fiecare ascuns tocmai de tehnologia menită să îl protejeze.
Ministerul britanic al Apărării avea să precizeze ulterior că ambele nave se deplasau cu viteză foarte redusă în momentul impactului, în timp ce se aflau scufundate. Această încetinire a limitat fără îndoială gravitatea loviturii.
Dar ea confirmă un fapt mult mai tulburător: niciun om de la bordul celor două submarine nu a avut cea mai mică idee despre prezența celuilalt până în clipa contactului.
Tăcerea care a ascuns un incident nuclear
După ciocnire, ambele nave au urcat la suprafață și s-au îndreptat spre bazele lor, escortate conform procedurilor standard. Vanguard a ajuns la baza scoțiană de la Clyde pe 14 februarie 2009, iar Triomphant se apropia de Île Longue, lângă Brest, însoțit de o fregată.
Niciun rănit, nicio scurgere radioactivă, au insistat ambele marine. Pagubele materiale spuneau însă o cu totul altă poveste. Vanguard fusese avariat pe carena exterioară tribord, exact în dreptul compartimentului de rachete, cel mai sensibil punct al întregii construcții.
Triomphant își vedea domul sonarului îndoit sub prova. Câteva zile mai târziu, pe 18 și 19 februarie 2009, publicația Ouest-France avea să dezvăluie că fuseseră afectate și chioșcul și barele de scufundare ale submarinului francez, ceea ce sporea considerabil amploarea lucrărilor de reparații.
Abia în acest punct povestea devine politică. Timp de aproape două săptămâni, Londra a refuzat pur și simplu să comenteze incidentul, lăsând Parisul să avanseze singur ipoteza containerului.
Tăcerea britanică a fost ruptă pe 16 februarie 2009, când First Sea Lord, Sir Jonathon Band, a confirmat public coliziunea – și a făcut-o ca răspuns la o întrebare adresată în timpul unui eveniment care nu avea nicio legătură cu aventura submarină.
Această tăcere prelungită a hrănit suspiciunile din Franța. Deputata Françoise Olivier-Coupeau a mers până acolo încât a adresat o întrebare scrisă Adunării Naționale, sugerând o legătură între discreția inițială și scufundarea nerezolvată a traulerului Bugaled Breizh.
Cifrele au apărut și ele, contradictorii. În noiembrie 2009, ministrul britanic Quentin Davies vorbea despre aproximativ un milion de lire sterline pentru reparațiile doar la Vanguard, ceea ce însemna șapte săptămâni de muncă la Clyde.
Daily Telegraph estima însă o factură totală care ar putea urca până la cincizeci de milioane de lire sterline pentru ambele nave – o cifră care trebuie privită mai degrabă ca o estimare jurnalistică decât ca o evaluare oficială.
Și astăzi, această coliziune rămâne unul dintre cele mai stranii episoade din istoria descurajării nucleare.
Ea ne reamintește că în inima celor mai sofisticate tehnologii, concepute pentru a vedea fără a fi văzute, există uneori un punct orb pe care nimeni nu l-a anticipat: cel al unui aliat la fel de discret ca tine.






