Eliberarea a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le poți lua în grabă și regreta timp de aproape un secol. În anii 1930, cineva a crezut că 102 broaște pot salva economia unei regiuni întregi.
Astăzi, urmașele lor sunt 200 de milioane de mașini de ucis, iar Australia încă plătește pentru acea idee. Totul a început în Gordonvale, Queensland, unde culturile de trestie de zahăr erau măcinate de un gândac. Soluția părea simplă: aduci un prădător care să-l mănânce.
Broasca râioasă din Hawaii, cu apetitul ei notoriu, a fost aleasă pentru misiune. Planul avea însă o fisură uriașă: gândacul trăia sus, pe tulpini, în vârful plantelor. Broasca, un amfibian greoi, lipit de pământ, nu avea cum să ajungă la el.
Așa că insecta și-a văzut mai departe de treabă, iar broaștele au rămas fără sarcină reală. Și atunci natura și-a bătut joc de planurile omului. Cu un meniu variat, o climă blândă și zero dușmani locali, populația a explodat. Din câteva zeci de indivizi s-au făcut milioane.
Pe la mijlocul anilor ’80 depășiseră cinci milioane, iar acum colonizează aproape tot nord-estul Australiei într-o marșă care nu se oprește.
De ce moare orice prădător care o mușcă?
Pericolul nu venea din fălcile lor, ci din piele.
Glandele acestor broaște secretă un venin atât de puternic încât orice prădător care încearcă să le muște moare aproape pe loc. Crocodilii de apă dulce, șerpii, quolls – acele marsupiale mici și drăguțe – și chiar broaștele autohtone cad victime, otrăvite înainte să înțeleagă ce s-a întâmplat.
Nu e doar otrăvirea: competiția pentru hrană și apă e la fel de cruntă. Ocupă terenul și golesc tot ce e viu în jur.
Omenirea a transformat broaștele în atleți
Ce urmează e și mai greu de crezut. La început, înaintarea era lentă, vreo 10 kilometri pe an până prin anii ’60. Acum vorbim despre 40-60 de kilometri pe an, o viteză absurdă pentru un amfibian. Cum e posibil? Prin așa-numita sortare spațială.
Cei mai rapizi indivizi ajung mereu în frunte, se înmulțesc între ei și transmit mai departe aceeași agilitate. Practic, s-ar putea spune că omenirea a transformat broaștele în atleți, fără să vrea. Rezultatul: picioare mai lungi, corpuri mai mari și o rezistență din ce în ce mai mare.
Dar cursele au costul lor – aproape unul din zece suferă de artrită, prăbușit de atâta drum. Proiecțiile pentru viitor arată cât de departe poate ajunge această invazie.
Fără o barieră serioasă, broaștele ar putea pătrunde în regiunea Pilbara din vestul Australiei în 10-20 de ani și ar acoperi până la 75% din zonă în trei decenii.
Suprafața lor potențială s-ar dubla, de la circa 1,2 la 2 milioane de kilometri pătrați – de mai mult de trei ori cât Franța continentală. Aproape 25 de specii native, de la quolls nordici la lilieci fantomă, șerpi și șopârle monitor, sunt deja în linia de foc.
Morala acestei povești e simplă și amară. Când încerci să repari un dezechilibru cu o specie străină, s-ar putea să deschizi o cutie care nu se mai închide. A fost nevoie de câteva luni pentru a lua decizia și de zeci de ani ca Australia să învețe cât de mult poate costa o soluție „miraculoasă”.
Într-o epocă în care omenirea se tot joacă de-a Dumnezeu cu natura, broasca râioasă rămâne un avertisment care nu ar trebui uitat: indiferent cât de atent calculezi, ecosistemele își urmează propriile reguli. Iar consecințele nu țin cont de bunele intenții.
