Timp de patru decenii, între anii 1930 și 1970, la largul coastei Los Angeles au fost aruncate în mare mii de tone de substanțe chimice. Fiecare butoi lăsat pe fundul oceanului a adăugat o nouă necunoscută la un ecuație care a părut multă vreme imposibil de rezolvat.
Ani la rând s-a crezut că principalul vinovat era DDT-ul, pesticidul cancerigen notoriu pentru persistența sa. Dar cercetările recente schimbă radical această poveste: adevăratul conținut pare să fie mai puțin așteptat și, în unele privințe, mai îngrijorător. Indiciile vizuale existau.
Scafandrii și instrumentele subacvatice observaseră halouri albicioase în jurul unor butoaie, cercuri palide care i-au pus pe gânduri pe oamenii de știință. Ipoteza a părut firească: urmele DDT-ului care difuzează în sedimente.
Apoi, o echipă aflată la bordul navei de cercetare Falkor a Schmidt Ocean Institute a coborât vehiculul telecomandat SuBastian și a început să preleveze mostre direct din jurul butoaielor. Rezultatele au fost contrar așteptărilor.
Analizele au arătat că nivelurile de DDT nu cresc în proximitatea fûturilor, ceea ce a exclus pesticidul ca sursă a acelor halouri. Ipoteza s-a mutat rapid către altă direcție: deșeuri alcaline, uitate în ecuația istorică a poluării.
În laborator, pH-ul măsurat în sedimente a urcat la valori aproape de 12. Un semnal clar de substanțe caustice, radical diferite de profilul DDT-ului. În contact cu apa de mare, aceste compuși alcalini nu stau cuminți.
Reacționează, formează brucită și „leagă” sedimentele într-o masă aproape cimentară. Exact tipul de reacție care poate crea halouri vizibile și depuneri de carbonat de calciu în jurul butoaielor. Modificările nu sunt doar chimice.
În probele colectate, diversitatea microbiană era surprinzător de săracă. Doar câteva specii extremofile—microorganisme obișnuite cu medii ostile, comparabile cu cele din jurul izvoarelor hidrotermale—reușeau să reziste.
Această sărăcire biologică vorbește despre un efect persistent, întins pe mai bine de jumătate de secol, care a remodelat ecosistemele locale la nivel microscopic.
Pe puntea navei, după ce carotele de sedimente au fost aduse la suprafață din zonele cunoscute de deversare, Paul Jensen și Johanna Gutleben, de la Instituția de Oceanografie Scripps a Universității din California, San Diego, au descărcat și au sortat probele, strat după strat.
Credit foto: Schmidt Ocean Institute. Fiecare tub a spus aceeași poveste: poluarea de aici nu e doar despre DDT. Această schimbare de perspectivă contează. Potrivit Johannei Gutleben, autoarea principală a studiului, deșeurile alcaline au fost până acum în mare parte ignorate în evaluările istorice.
Apar, astfel, ca o categorie de poluare durabilă pe fundul mării, cel puțin la fel de îngrijorătoare ca pesticidele clasice. Paul Jensen, microbiolog marin, subliniază că aceste substanțe nu se diluează așa cum am fi tentați să credem.
Rămân concentrate, își impun chimia asupra sedimentelor și continuă să modifice comunitățile microbiene, mult după ce au fost deversate. Concluzia științifică are implicații practice. Nu ne putem baza exclusiv pe ipotezele din trecut pentru a evalua consecințele unor practici industriale vechi.
Butoaiele scufundate la largul Los Angeles oferă un exemplu elocvent al efectelor de durată ale poluării chimice. Iar acest caz sugerează că și alte zone marine pot ascunde riscuri similare, încă neidentificate.
Următorul pas, pentru cercetători și autorități, înseamnă cartografiere, analize detaliate și identificarea compoziției acestor deșeuri. Numai așa poate fi evaluat pe deplin impactul ecologic și pot fi planificate intervenții acolo unde se impun.
Tehnologiile moderne de explorare subacvatică—precum vehiculele telecomandate care coboară acolo unde oamenii nu pot ajunge—devin esențiale pentru a surprinde aceste procese pe teren, cu date precise și repetabile. Detaliile studiului sunt publicate în revista PNAS Nexus.
