Linia fină a unui seismograf a fost, vreme de decenii, felul în care am învățat să ascultăm Pământul. Fiecare tremur adânc, fiecare undă care străbate crusta după o ruptură, a ajutat oamenii de știință să măsoare, să cartografieze, să înțeleagă.
Din aceste semnale au crescut hărțile plăcilor tectonice și ale zonelor de subducție, granițele mobile ale lumii solide pe care pășim. Acum, o echipă de geofizicieni a mers mai departe, coborând privirea în mantaua inferioară cu un instrumentar diferit.
Cercetători de la ETH Zürich și Caltech au construit un model al mantalei terestre la o rezoluție neobișnuit de fină, folosind o tehnică de imagistică avansată numită Full Waveform Inversion, sau inversiunea formei de undă complete.
Pe scurt, metoda compară forma întreagă a undelor seismice care străbat interiorul planetei cu semnături simulate, până când obține o imagine coerentă a proprietăților rocilor din adâncime.
Este un instrument foarte puternic, folosit frecvent și în explorarea petrolieră, pentru că poate scoate la iveală detalii pe care alte metode le ratează. Rezultatul a fost neașteptat: în mantaua inferioară apar anomalii care sugerează existența unor zone de roci până acum necunoscute. Sub oceane.
Și în interiorul continentelor. Iar limitele acestor zone nu se potrivesc cu cele pe care le consideram stabilite. Un exemplu i-a surprins chiar și pe autori: sub vestul Oceanului Pacific, au identificat o astfel de zonă în imediata vecinătate a uneia deja cunoscute.
O vecinătate care, până acum, părea imposibilă. Ce sunt, de fapt, aceste zone? Încă nu știm. Explicațiile plauzibile merg în direcții diferite, iar datele actuale nu tranșează disputa.
„Ar putea fi vorba de materie foarte veche, bogată în silice, rămasă din vremea formării mantalei, acum circa patru miliarde de ani, care a supraviețuit mișcărilor convective.
Sau de zone în care roci bogate în fier s-au acumulat, treptat, din cauza acestor mișcări, de-a lungul a miliarde de ani”, explică Thomas Schouten, autorul principal al studiului. Dacă ipotezele se confirmă, tabloul tectonicii plăcilor ar putea avea nevoie de retușuri importante.
Pentru moment însă, concluzia este una prudentă: descoperirea deschide o pistă solidă, dar sunt necesare cercetări suplimentare pentru a înțelege natura și extinderea acestor structuri adânci. Pământul încă mai are straturi de povestit.
Iar undele sale, atent ascultate, continuă să ne schimbe hărțile.
