Unul dintre ei va sfârși prin a nu mai ști să spună „nu” atunci când seara îi aduce în față un pahar. Celălalt, cu același obicei, băut de ani de zile în aceeași doză, își păstrează stăpânirea de sine. Multă vreme, această diferență a părut inexplicabilă.
Acum, o descoperire recentă arată că răspunsul nu stă în caracter, ci într-o particularitate genetică. În centrul fenomenului se află un mecanism străvechi al creierului, specializat să transforme experiențele plăcute în impulsuri de repetat.
Atunci când mâncăm ceva gustos sau râdem alături de oamenii dragi, un val de dopamină străbate acest circuit și ne face să simțim bine. Alcoolul reușește să păcălească acest sistem: amplifică semnalul, îl face mult mai puternic decât ar fi firesc.
Cu cât stimulentul este mai intens, cu atât creierul îl cere mai insistent. Așa se naște un cerc care duce de la simpla plăcere la nevoia compulsivă.
O genă care amortizează plăcerea
Dar există o nuanță care schimbă totul. Creierele nu răspund toate la fel la această invazie chimică. Unele simt fiecare pahar ca pe o explozie de satisfacție, altele abia dacă resimt un ecou. Diferența, au descoperit specialiștii, este codificată în gene.
Printre genele implicate, una are un rol aparte: GABRA2. Ea participă la producerea unor receptori pentru GABA, mesagerul chimic care acționează ca o frână naturală asupra activității creierului. În mod obișnuit, acest sistem menține echilibrul.
Când apare o anumită variantă a genei, însă, efectul asupra recompensei este redus: alcoolul nu mai produce același val de plăcere, iar mecanismul care întărește obiceiul rămâne mai slab.
Practic, la persoanele care poartă această variantă, volumul plăcerii este dat mai încet, iar alcoolismul prinde mai greu rădăcini. În schimb, la cei care nu o au, răspunsul creierului este mult mai puternic, iar predispunerea statistică la abuz crește.
Imaginile obținute prin studii cerebrale au confirmat acest lucru: pentru aceeași cantitate de alcool consumată, activitatea din centrii plăcerii variază considerabil între indivizi. Varianta genetică funcționează ca un amortizor, atenuând impulsul chimic.
Genetica doar înclină balanța
Și aici intervine o precizare importantă. Faptul că o persoană are sau nu această variantă nu o salvează și nici nu o condamnă. Presiunile din jur, istoricul familial, stresul de zi cu zi, tot ceea ce ține de mediul în care trăim cântărește cel puțin la fel de mult.
Genetica doar înclină balanța, nu decide singură. Însă descoperirea are implicații practice. Dacă e posibil să identificăm persoanele al căror creier reacționează puternic la alcool, prevenirea ar putea fi orientată către nevoile lor reale, nu aplicată uniform.
În același timp, terapiile viitoare ar putea urmări un obiectiv precis: imitarea protecției oferite de variantă la cei care nu o au. Un medicament-minune nu există încă, dar direcția este promițătoare. Poate cea mai mare schimbare adusă de această cercetare este una de perspectivă.
Spunem adesea că cei care cad în patima alcoolului nu au suficientă voință. Realitatea este mai complexă: la mijloc se află și o sensibilitate biologică, moștenită, care face ca aceeași sticlă să vorbească altfel fiecăruia dintre noi.
Rămâne, totuși, o întrebare care depășește laboratorul: cum putem păstra tradiția unui pahar de vin la masă și, în același timp, să construim o prevenire care să accepte că nu toți suntem egali în fața alcoolului?
