O descoperire remarcabilă a redefinit recent modul în care înțelegem funcționarea Soarelui.
Grație observațiilor excepționale realizate cu ajutorul telescopului Daniel K. Inouye, oamenii de știință au reușit, în sfârșit, să dezvăluie unul dintre cele mai persistente mistere ale stelei noastre: adevărata natură a buclelor coronale.
Aceste structuri flamboiante, admirate multă vreme doar de la distanță, își dezvăluie acum cele mai intime secrete, punând sub semnul întrebării teorii consolidate de decenii întregi. Ziua de 8 august 2024 va rămâne o dată importantă în analele astronomiei solare.
La ora 20:12, ora universală, o erupție puternică de clasă X1.3 a cuprins suprafața Soarelui.
Însă, spre deosebire de miile de erupții observate până atunci, aceasta a avut un martor cu totul special: telescopul solar Daniel K. Inouye, cel mai sofisticat instrument îndreptat vreodată spre steaua noastră.
Erupția a survenit într-un moment perfect, Soarele aflându-se la apogeul său de activitate, o perioadă ciclică în care fenomenele cele mai spectaculoase se înmulțesc.
Condițiile de observare au fost ideale, oferindu-le cercetătorilor o fereastră unică spre mecanismele cele mai violente din sistemul nostru solar. Buclele coronale se prezintă ca niște arcuri gigantice, asemănătoare unor curcubee de foc, ce se înalță de pe suprafața solară.
Aceste structuri de plasmă incandescentă urmează cu fidelitate liniile invizibile ale câmpului magnetic solar, creând punți luminoase între diferite regiuni ale stelei.
Atunci când aceste linii magnetice se contorsionează și, sub tensiune, ajung să se rupă, energia eliberată propulsează plasma la temperaturi amețitoare, depășind milioane de grade Celsius. Până acum, dimensiunea exactă a acestor bucle a rămas un mister.
Noile observații au dezvăluit detalii uimitoare: aceste structuri măsoară, în medie, 48,2 kilometri în lățime, iar unele dintre ele nu depășesc nici măcar 21 de kilometri.
Pentru a pune aceste cifre în perspectivă, imaginați-vă punți de plasmă mai subțiri decât lățimea unor metropole mari, întinzându-se totuși pe distanțe echivalente cu de câteva ori diametrul Pământului.
Aceste noi date, împreună cu o imagine accelerată de 100 de ori a filamentelor buclei coronale întinzându-se de-a lungul Soarelui, demonstrează o nouă perspectivă.
„Este ca și cum ai trece de la a vedea o pădure la a distinge fiecare copac în parte”, a explicat Cole Tamburri, autorul principal al acestei cercetări desfășurate la Universitatea din Colorado Boulder.
Această metaforă ilustrează perfect revoluția în curs: acolo unde oamenii de știință distingeau anterior o masă confuză de structuri, acum pot observa elemente individuale cu o precizie inedită. Cea mai surprinzătoare descoperire privește însăși natura acestor bucle.
Contrar ipotezelor anterioare, care sugerau mănunchiuri de multiple structuri magnetice împletite, observațiile indică faptul că fiecare buclă constituie, cel mai probabil, o entitate unică și coerentă. Această revelație transformă fundamental înțelegerea noastră asupra proceselor magnetice solare.
Aceste progrese deschid perspective fascinante pentru studierea stelei noastre. Maria Kazachenko, co-autoare a studiului și cercetătoare la Observatorul Solar Național, subliniază importanța acestui pas: „Să știi că un telescop poate face teoretic ceva este una.
Să-l vezi funcționând la această limită este exaltant”. De acum înainte, oamenii de știință pot studia nu doar dimensiunea acestor structuri, ci și formele lor, evoluția temporală și mecanismele precise ale reconectării magnetice care alimentează erupțiile solare.
Această înțelegere aprofundată ar putea revoluționa capacitatea noastră de a prezice furtunile solare și impactul lor asupra tehnologiilor terestre și spațiale.
Studiul, publicat în The Astrophysical Journal Letters, marchează începutul unei noi ere în explorarea solară, unde misterele cele mai vechi ale stelei noastre încep, în sfârșit, să-și dezvăluie secretele.
