Plajele cu nisip par veșnice. Nu sunt. În tot mai multe locuri, țărmurile se retrag sub presiunea combinată a eroziunii, a creșterii nivelului mării și a urbanizării. Iar miza nu este doar estetică.
Aceste margini ale continentelor susțin biodiversitate, protejează așezările umane și alimentează economii locale. Semnalele de alarmă se înmulțesc: dacă tendințele actuale continuă, până la jumătatea plajelor de nisip ar putea dispărea până la sfârșitul secolului.
Omar Defeo, profesor la Universitatea Republicii din Uruguay, descrie fenomenul ca pe o problemă globală și urgentă. Într -o prezentare la „Journée FAPESP”, în Brazilia, el a avertizat că, în ritmul de acum, aproape jumătate dintre plaje ar putea să nu mai existe în 2100.
Un indiciu concret vine dintr-o cercetare din 2022, semnată de Defeo împreună cu cercetătorul brazilian Guilherme Corte: 90 de situri analizate pe 30 de plaje de pe coasta de nord a statului São Paulo au arătat un tipar clar.
Cu cât plaja este mai aglomerată, cu atât scade numărul de specii și cantitatea de materie organică, inclusiv în zonele submerse. Simplu spus, prezența umană intensă șubrezește ecosistemul, chiar și dincolo de linia apei. Rezultatele locale se aliniază unei imagini globale.
O analiză publicată în 2020 în revista Nature Climate Change estima că între 13 și 15% dintre plajele de nisip ar putea suferi o eroziune severă până în 2050, procent ce ar putea urca la 50% până la finalul secolului în scenarii cu emisii ridicate de gaze cu efect de seră.
Țări precum Australia, Argentina, Canada, China, Mexic sau Statele Unite apar printre cele mai expuse, dar și națiuni care depind de turism, precum Gambia și Surinam.
Pentru a înțelege de ce contează, e util să privim plaja așa cum este în realitate: un ecosistem în mișcare, format din dune, plajă și zona de spargere a valurilor. Între uscat și mare, nisipul circulă natural, iar acest flux menține un echilibru între pierdere și acumulare.
Dunele taie vântul și valurile mari, acționând ca un dig viu în fața furtunilor. Iar plaja și apele puțin adânci de lângă țărm hrănesc și adăpostesc o multitudine de viețuitoare, de la pești și păsări de țărm până la țestoase.
După cum subliniază Guilherme Corte, această biodiversitate este motorul funcțiilor ecosistemelor de coastă: filtrarea apei, reciclarea nutrienților, hrănirea speciilor locale.
Când însă dunele și vegetația din spatele plajei sunt îndepărtate pentru construcții sau amenajări, mecanismul natural se gripează. Eroziunea se accelerează, iar coastele devin mai vulnerabile la furtuni și la creșterea nivelului mării. Răspunsul obișnuit la eroziune este să aduci nisip.
Reîncărcarea artificială, prin pompare, poate reda temporar lățimea plajei. Dar costă mult și adesea nu funcționează ecologic: dacă nisipul nu are aceleași caracteristici ca cel local, organismele native se adaptează greu, iar țărmul rămâne fragil.
De aceea, cercetătorii insistă pe o soluție mai robustă: protejarea întregii zone litorale active — dune, plajă, zona de spargere a valurilor. Lăsate libere de construcții, plajele pot migra în mod natural spre uscat pe măsură ce marea urcă și își pot păstra funcțiile ecologice.
Pe scurt, a păstra natura să-și facă treaba e mai eficient decât orice intervenție artificială, iar deciziile de acum vor modela plajele pe care le vor cunoaște generațiile viitoare.
