32 din 33 de experimente au arătat același lucru: oamenii aleg întotdeauna să se rotească în sens invers acelor de ceasornic. Atleții din Grecia antică alergau deja așa la Jocurile Olimpice. Călătorii romani procedau la fel.
Iar atunci când regulile au impus schimbarea sensului, sportivii s-au plâns că li se pare nefiresc. Cercetătorii de la Universitățile din Tokyo și Navarra au pornit să studieze mișcările mulțimilor fără să caute vreo preferință direcțională. Ceea ce au găsit i-a luat prin surprindere completă.
Uniformitatea comportamentului uman în fața observației
Într-o curte, 50 de participanți au fost rugați să se îndrepte spre ținte. O dronă a filmat 107 adolescenți spanioli în recreația școlii lor. Studenți japonezi au fost observați într-o cameră aglomerată. Copiii de grădiniță și pietonii dintr-un campus universitar au fost monitorizați la rândul lor.
În 32 dintre cele 33 de scenarii experimentale, tendința a fost imposibil de ignorat: indivizii se întorc în sens contrar mișcării acelor de ceas. Claudio Feliciani, profesor asociat la departamentul de aeronautică din Tokyo, recunoaște că nimeni nu se aștepta la un rezultat atât de uniform.
Căutarea unei cauze ascunse în biologia umană
Echipa a încercat să identifice cauza. Originea culturală a voluntarilor? Nu a contat. Dimensiunea grupului, sexul, vârsta sau lateralitatea? Niciunul dintre acești factori nu a oferit o explicație satisfăcătoare.
Singura diferență notabilă: copiii au manifestat o preferință chiar mai puternică decât adulții pentru sensul invers acelor de ceasornic, ceea ce sugerează că vârsta poate modula intensitatea părtinirii, dar nu o generează. Mai multe ipoteze au fost testate și eliminate, una câte una.
Nu este vorba despre vedere: acoperirea ochiului stâng sau drept al participanților nu a modificat comportamentul. Forța Coriolis sau câmpul magnetic terestru au fost luate în calcul, dar datele nu le susțin.
Nici faptul că oamenii sunt dreptaci sau stângaci nu poate justifica o asemenea constantă între populații atât de diferite.
Ce rămâne, potrivit lui Feliciani, este ideea unei asimetrii biomecanice adânc înrădăcinate – ceva scris în mecanica internă a corpului uman, pe care știința nu l-a descifrat încă. În natură, majoritatea animalelor se mișcă fără o preferință direcțională clară.
Faptul că oamenii fac excepție este, în sine, o anomalie care strigă după o explicație. Iar răspunsul, publicat acum în Nature Communications, rămâne încă un mister, tocmai de aceea fascinant.
