Imaginează-ți o creatură de peste o tonă, înaltă cât un om în picioare, cu un cap care reprezenta aproape o treime din lungimea corpului și cu o poftă pentru oase suficient de serioasă încât să descurajeze până și hienele moderne.
Așa arătau Archaeotherium, supranumite, cu o doză de poezie crudă, „porcii din iad”, care cutreierau Americile de Nord în urmă cu aproximativ 30 de milioane de ani. O analiză dentară recentă arată însă că acești titani nu trăiau doar din forță brută: își adaptaseră meniul cu o finețe surprinzătoare.
Archaeotherium au populat câmpiile nord-americane între 37 și 23 de milioane de ani în urmă, în Paleogen. Sunt cunoscuți științei din 1850, dar încadrarea lor a rămas multă vreme înșelătoare.
În ciuda aspectului porcin, legăturile lor evolutive îi apropie mai mult de balene și hipopotami decât de porcii domestici. Anatomia lor spune o poveste paradoxală: un cap uriaș, care putea ajunge la 30% din lungimea corpului, dar o cutie craniană modestă.
După cum explică Brynn Wooten, doctorandă la Universitatea Vanderbilt, raportul dintre masa creierului și masa corporală semăna cu cel al reptilelor. Cu alte cuvinte, nu erau grozav de isteți. Dar compensau prin robusteză.
Pentru a înțelege cum mâncau, Wooten și coordonatoarea ei, Larisa DeSantis, au analizat cu minuțiozitate maxilare fosilizate provenite din Nebraska, Dakota de Sud, Oregon și Colorado.
Instrumentul lor principal a fost analiza microtexturii de uzură dentară: microscopia de mare putere și scanările 3D ultra-fine care fac vizibile, la nivel microscopic, zgârieturile și adânciturile lăsate de hrană.
Rezultatele, prezentate la reuniunea anuală din 2025 a Society of Vertebrate Paleontology, au demontat imaginea unui singur tip de omnivor. Dieta varia substanțial în funcție de talie, ceea ce sugerează nișe ecologice distincte în interiorul acestui grup.
La indivizii mari, modelul de uzură dentară era, din punct de vedere statistic, nedistinct de cel al leilor și hienelor de azi. Este semnătura clasică a sfărâmării de oase pentru a ajunge la măduva bogată în nutrienți.
Cercetătoarele propun că acești giganți își impuneau prezența pentru a alunga alți prădători de la pradă și pentru a revendica carcase deja deschise. O alternativă, la fel de plauzibilă, este consumul de vegetale dure, precum tuberculii sau părțile lemnoase ale plantelor.
O astfel de versatilitate ar fi oferit un avantaj decisiv într-un mediu în care resursele variau de la un sezon la altul. Exemplarurile mai mici spun o cu totul altă poveste la nivelul dinților.
Acolo, microtextura semăna cu cea a pecarilor americani: preferință pentru materii moi — carne proaspătă, frunze, ierburi. Nu erau echipați pentru a zdrobi materiale dure, așa că probabil compensau prin mobilitate și o vânătoare mai activă.
Că nu vorbim doar despre ipoteze o arată și urmele mușcăturilor găsite pe fosilele de Poebrotherium, rude mici ale cămilelor care au conviețuit cu Archaeotherium.
Aceste semne indică prădare activă, iar în unele cazuri carcasele par să fi fost păstrate, ceea ce sugerează un comportament de stocare a hranei. Analiza actuală descrie textura alimentelor, nu identitatea lor exactă.
Pentru a confirma fără echivoc prezența oaselor în dieta celor mai mari Archaeotherium, Wooten plănuiește să folosească analiza izotopilor de calciu, capabilă să urmărească originea minerală a nutrienților ingerați.
Rezultatele, aflate încă în stadiul de prezentare și în așteptarea evaluării prin peer-review, redesenează oricum contururile acestui portret: nu niște omnivori masivi și indistincti, ci animale cu strategii de supraviețuire atent calibrate la morfologia lor, într-un ecosistem complex și competitiv.
