Mii de oameni priveau de pe chei. Nava era cea mai impunătoare pe care o văzuseră vreodată. Douăzeci de minute mai târziu, zăcea pe fundul apei. Pe 10 august 1628, după-amiaza târziu, Vasa, mândria marinei suedeze, a pornit în voiajul ei inaugural.
O adiere ușoară dinspre sud-vest bătea deasupra golfului. Nimic nu prevestea prăbușirea. Patru pânze fuseseră ridicate, porturile artileriei erau deschise pentru salutul de plecare. La prima rafală, nava s-a înclinat, apoi s-a redresat. A doua a fost mai puternică.
În dreptul stâncilor de la Tegelviken, un vânt și mai violent a lovit-o în plin, împingând-o pe babord. Apa s-a năpustit prin porturile deschise ale tunurilor, direct pe puntea inferioară.
În câteva minute, cea mai puternică navă de război a epocii s-a scufundat sub ochii mulțimii îngrozite, care includea ambasadori străini. Parcurgea doar 1.300 de metri – o plimbare de un sfert de oră pe uscat.
Cine a tăcut când nava se răsturna?
Dar Vasa nu era o construcție obișnuită. 69 de metri lungime, două punți de tunuri, 64 de piese de bronz și un echipaj de 450 de oameni. Fiecare bordură arunca în jur de 250 kg de ghiulele, de două ori mai mult decât orice navă europeană contemporană.
În spatele acestei puteri de foc stătea însă o arhitectură neglijentă. Regele Gustav al II-lea Adolphe modificase planurile în plin șantier, cerând mai multe tunuri și mai mult fast, fără să redimensioneze carena. Semnele de avertizare nu au lipsit.
În vara lui 1628, căpitanul responsabil de construcție a organizat pentru viceamiralul Fleming un test de stabilitate: treizeci de oameni au alergat dintr-o parte în alta pe puntea superioară. După doar trei treceri, amiralul a oprit proba, de teamă ca nava să nu se răstoarne.
A recunoscut astfel eșecul, dar a păstrat tăcerea. Nu l-a informat pe rege. La rândul său, monarhul trimitea scrisori în care cerea urgentarea lansării. Nimeni nu a îndrăznit să spună „nu”. Adevărata cauză a dezastrului nu a fost o greșeală de tâmplărie, ci o criză de guvernare.
Salvarea întârziată după 333 de ani
După scufundare, tunurile de bronz au fost recuperate la sfârșitul secolului al XVII-lea. Apoi Vasa a căzut în uitare, până când locul exact al epavei s-a pierdut. Abia în anii 1950, un inginer pasionat de istorie navală, Anders Franzén, a început să caute.
Știa că în Marea Baltică lipsește viermele care devorează lemnul submarin. Așadar, epava ar fi trebuit să fie bine conservată. Pe 25 august 1956, sonda lui artizanală a adus la suprafață o bucată de lemn. La 20 de metri distanță, alta.
În septembrie, scafandrii au confirmat: era singura epavă cunoscută în acea zonă – Vasa. Operațiunea de salvare a fost o performanță tehnică. Între 1957 și 1959, scafandrii au săpat tuneluri sub navă, au trecut cabluri de oțel și le-au prins de pontoane.
Pontoanele au fost umplute cu apă, apoi cablurile au fost tensionate. Pe 24 aprilie 1961, carena a reapărut la suprafață, aproape completă. Specialiștii estimează că nava păstrează 98% din piesele originale – o rată de conservare unică pentru un obiect rămas atâta timp sub apă.
La bord s-au găsit scheletele a cel puțin 17 persoane și peste 40.000 de obiecte: tunuri, monede, muniție, haine, unelte, butoaie cu provizii. Viața cotidiană a unui echipaj din secolul al XVII-lea fusese înghețată de accident și păstrată de frigul și oxigenul scăzut al Mării Baltice.
Pentru a conserva lemnul scos din apă, acesta a fost stropit constant cu polietilen glicol – un produs asemănător antigelului auto – timp de șaptesprezece ani. Acum, nava se află în muzeul ei dedicat din Stockholm.
Între 1961 și începutul anului 2025, a fost văzută de peste 45 de milioane de vizitatori. Dar povestea nu s-a încheiat. Oamenii de știință suedezi monitorizează neîncetat structura, deoarece lemnul continuă să se degradeze încet sub propria greutate.
333 de ani sub apă nu au fost de ajuns pentru a distruge Vasa. Rămâne de văzut cât timp va rezista în aer liber.
