Până în secolul al XVI-lea, în Japonia, construcțiile de anvergură, cum ar fi castelele și podurile, începeau cu sacrificii umane, victimele fiind îngropate de vii în fundații și în interiorul pilonilor. Această practică era cunoscută sub numele de „hitobashira” sau „da sheng zhuang”.
Se credea că mișcarea pământului în timpul construcțiilor la scară mare perturba fengshui-ul locului, cauzând accidente în timpul sau după lucrările de construcție. Prin urmare, astfel de sacrificii erau necesare pentru a-i liniști pe zei, astfel încât clădirea să nu fie distrusă de dezastre naturale precum inundațiile sau de atacuri inamice.

Cele mai vechi mențiuni scrise despre „hitobashira” pot fi găsite în „Nihon Shoki” („Cronicile Japoniei”), care relatează o poveste care ar fi avut loc la începutul anilor 300. Două râuri, Kitakawa și Mamuta, se tot revărsau și provocau tot felul de pagube și pierderi de vieți omenești, potrivit istoricului Noritake Tsuda.
Împăratul de atunci, Nintoku, a avut o viziune divină într-un vis. I s-a spus că exista o persoană pe nume Kowakubi care locuia în provincia Musashi și o altă persoană, cu numele de Koromono-ko, care locuia în provincia Kawachi.
Împăratului Nintoku i s-a spus că dacă aceste două persoane puteau fi găsite și sacrificate, câte una pentru fiecare dintre zeii râurilor, atunci inundațiile și devastarea ar înceta.
Atât Kowakubi, cât și Koromono-ko au fost găsiți și capturați. Sărmanul Kowakubi a fost aruncat în torentul râului Kitakawa, cu o rugăciune adresată zeității râului. Dar Koromono-ko a fost isteț. În ziua sacrificiului său, Koromono-ko a adus cu el doi dovleci și s-a adresat direct zeului râului:
„Am venit aici pentru a-mi sacrifica viața în cinstea ta, pentru că tu provoci nenorocirea oamenilor de aici. Dacă îți dorești sincer viața mea, scufundă acești dovleci astfel încât să nu mai poată pluti; atunci, te voi recunoaște ca fiind adevărata divinitate a acestui râu și îți voi oferi trupul meu. Dar dacă nu îi poți scufunda, nu ești adevărata divinitate și ar fi în zadar să-mi dau viața”, a spus el.
Bineînțeles, dovleceii nu s-au scufundat și Koromono-ko a scăpat liber.
Tradițiile „hitobashira” au fost aproape întotdeauna practicate la construirea unor proiecte complexe, periculoase, adesea legate de apă, cum ar fi podurile. „Yasutomi-ki”, o cronică din secolul al XV-lea, documentează faimoasa tradiție a „Nagara-no Hitobashira”.

Conform poveștii, o femeie care ducea în spate un băiat a fost prinsă în timp ce trecea pe râul Nagara și a fost îngropată în locul unde urma să fie construit un pod mare. Podul Matsue Ohashi, conform legendei, a folosit, de asemenea, un sacrificiu uman în construcția sa.
Atunci când marele general Horio Yoshiharu a întreprins pentru prima dată construirea unui pod peste gura acestui râu, constructorii au muncit în zadar, deoarece nu părea să existe un fund solid pe care să se sprijine pilonii podului.
Milioane de pietre au fost aruncate în râu în zadar, căci tot ce se construia ziua era măturat sau înghițit de ape noaptea. Cu toate acestea, în cele din urmă, podul a fost construit, dar pilonii au început să se scufunde la scurt timp după ce a fost terminat.
Apoi, un potop a luat jumătate din el. Pe cât de des a fost reparat podul, pe atât de des a fost distrus. Atunci, s-a făcut un sacrificiu uman pentru a liniști spiritele supărate care provocau inundațiile.
Un om a fost îngropat de viu în albia râului, sub locul pilonului central, unde curentul era cel mai perfid, iar după aceea podul a rămas nemișcat timp de 300 de ani.
Legenda este atât de larg răspândită, încât atunci când s-a construit noul pod, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, mii de oameni de la țară se temeau să vină în oraș, pentru că se zvonea că era nevoie de o nouă victimă, care urma să fie aleasă dintre ei.
Aceste povestiri despre sacrificii umane au apărut cel mai des în perioada Tokugawa, adică în ultimele trei secole. Ele au devenit din ce în ce mai rare pe măsură ce societatea s-a maturizat.
Astăzi, multe organizații japoneze tradiționaliste organizează simulacre de sacrificii și ceremonii elaborate în sanctuare, cum ar fi cele de la sanctuarul Sakato-no din Sakato-ichiba, în provincia Kazusa, și sanctuarul Juzo din Wajima-cho, în provincia Noto.