Sindromul Parisului reprezintă o afecțiune psihologică ce afectează predominant turiștii japonezi care vizitează capitala Franței, manifestându-se prin simptome precum greață, vărsături și halucinații.
Deși nu este oficial recunoscut în manualul de diagnostic și statistic al tulburărilor mintale, acest fenomen este validat de numeroși experți în domeniul medical. Această condiție își are rădăcinile în discrepanța majoră dintre așteptările vizitatorilor și realitatea cu care se confruntă.
Potrivit profesorului Mathieu Deflem de la Universitatea din Carolina de Sud, cultura japoneză a dezvoltat o viziune idealizată asupra Parisului, fundamentată pe reprezentările romantice din opere cinematografice precum „Fabulous Destiny of Amélie Poulain” și literatură clasică, incluzând scrierile lui Ernest Hemingway și Émile Zola.
Realitatea contemporană a Parisului contrastează puternic cu această imagine idealizată. Studii recente, precum cel realizat de Condé Nast Traveller în 2014, au poziționat Parisul pe locul al patrulea în clasamentul orașelor cele mai ostile din lume.
Cercetările ulterioare au continuat să evidențieze dificultățile întâmpinate de expatriați și vizitatori în adaptarea la mediul urban parizian.
Diferențele culturale profunde dintre societatea japoneză, caracterizată prin ordine și politețe, și realitatea cotidiană pariziană contribuie semnificativ la dezvoltarea acestui sindrom.
Din perspectivă fiziologică, manifestările sindromului sunt similare reacțiilor de anxietate severă, afectând sistemul digestiv și provocând dezorientare.
Această stare poate fi înțeleasă ca o formă acută de șoc cultural, în care sistemul nervos respondează prin activarea mecanismului de luptă sau fugă, conducând la simptomele fizice caracteristice.
