Optsprezece găuri adânci de douăzeci de metri străpung dealurile din Vaucluse. Sunt acolo de peste cincizeci de ani. Niciun strop din apa lor nu a atins vreodată un câmp. Săpate în 1971, cu bani publici, urmau să transforme agricultura locală.
În schimb, au rămas simple gropi în pământ, martore mute ale unui proiect uriaș care s-a născut mort. Povestea lor, aproape necunoscută, spune totul despre cum se pot irosi resursele atunci când planurile nu sunt gândite până la capăt.
La începutul anilor ’70, Franța miza pe modernizarea fermelor sale. Vaucluse, cu viile și livezile sale, depindea de un climat mediteranean capricios. Așa că autoritățile au lansat un program ambițios: foraje adânci pe coline, menite să asigure apă culturilor indiferent de secetă.
Echipe, utilaje specializate și finanțare semnificativă au fost mobilizate pentru a duce la bun sfârșit cele optsprezece puțuri.
De ce au rămas fântânile izolate?
Dar imediat după terminarea lucrărilor, ceva s-a blocat. Fântânile au rămas izolate în peisaj, ca niște obiecte străine. Nu au fost conectate niciodată la o rețea de irigații. Fără conducte, fără pompe care să ducă apa la parcele, ele au devenit inutile.
E ca și cum ai construi o gară, dar ai uita să pui șinele care să ducă trenurile la ea. Cum s-a ajuns aici? Răspunsul stă într-un amestec de dezorganizare și neîncredere. Săparea găurilor a fost o etapă.
Construirea infrastructurii de transport a apei, cu autorizațiile și fondurile necesare, a fost cu totul alta, iar acea etapă nu a mai venit. În același timp, mulți fermieri din zonă aveau deja propriile surse de apă, fie din foraje private, fie din canale mai vechi.
Văzând un sistem public neterminat și nefiabil, au preferat să rămână la soluțiile cunoscute. Decalajul dintre intențiile de la birou și realitatea din teren a condamnat proiectul înainte ca acesta să-și poată dovedi vreo utilitate.
Vestigii de beton care ne pun pe gânduri
Astăzi, la mai bine de jumătate de secol distanță, cele optsprezece fântâni sunt încă acolo. Unele sunt ascunse de vegetație, altele sunt vizibile, dar blocate de dispozitive de siguranță, amintind de pericolul unei gropi adânci lăsate în paragină.
Formează un muzeu în aer liber al dezvoltării rurale, o colecție de vestigii de beton care nu și-au găsit niciodată rostul. Bătrânii satelor le mai pomenesc din când în când. Noile generații nici nu știu că există.
Într-o vreme în care seceta lovește tot mai des regiunea mediteraneană, aceste fântâni abandonate capătă o altă greutate. Ele arată limpede că a avea o resursă nu e de ajuns.
Fără infrastructură, fără coordonare și fără sprijinul celor care ar trebui să o folosească, orice proiect rămâne doar o promisiune spulberată.
Și ridică o întrebare incomodă, valabilă și azi: câte alte lucrări finanțate din bani publici dorm în uitare, pentru că nimeni nu s-a gândit cum să le facă să funcționeze cu adevărat?
