Primul val de căldură transformă casa perfect izolată într-un cuptor. Și nu e o metaforă. Casele cu cea mai bună notă energetică, acele A-uri strălucitoare din diagnosticul de performanță, își arată fața ascunsă atunci când termometrul depășește 30°C.
Izolația care le ferește de frig iarna devine, vara, o capcană termică din care aerul încins nu mai are pe unde să iasă. Paradoxul prinde contur în fiecare locuință construită după normele RT2012.
Regulamentul și-a atins ținta: o familie de 4 persoane plătește în jur de 25 de euro pe lună pentru încălzirea unei case de 110 m². Un succes financiar, o catastrofă termică.
De ce o casă veche din piatră rămâne mai răcoroasă
Mecanismul e simplu și nemilos. O casă bine izolată este, prin construcție, o cutie etanșă. Căldura pătrunde prin geamurile expuse la soare și rămâne acolo, acumulându-se fără oprire.
Un bovindou orientat spre sud, binecuvântare iarna pentru lumina și căldura gratuită, se transformă într-o sursă de tortură în iulie. Ventilația naturală? Teoretic, ar trebui să fie supapa de siguranță.
Practic, când diferența dintre temperatura zilei și cea a nopții e prea mică, nu mai funcționează. Pe forumurile proprietarilor, aceeași concluzie amară: singura soluție care mai funcționează e aerul condiționat. Exact ceea ce casa aceasta, lăudată pentru eficiența ei, trebuia să evite.
Ironia supremă e că o clădire veche din piatră, notată F sau G în același diagnostic, poate fi mai locuibilă în timpul unei canicule. Secretul stă în inerția termică: capacitatea materialelor grele – piatra, cărămida, betonul, teracota – de a stoca căldura și de a o elibera cu ore întârziere.
Un zid gros de 50-60 de centimetri acționează ca un burete: absoarbe caloriile ziua și le cedează noaptea, când afară s-a răcorit. În schimb, construcțiile ușoare moderne, cu izolație din vată de sticlă și cadre subțiri, nu au această capacitate de stocare. Căldura care intră rămâne.
Indicatorul DH nu influențează nota energetică
Un studiu recent a cuantificat paradoxul: doar 60% dintre clădirile etichetate drept „site termice” sunt și adevărate „ibricuri”. Energia și confortul de vară nu se suprapun decât parțial. Un DPE măgulitor poate ascunde un coșmar.
Conștientă de problemă, reglementarea RE2020 a introdus un nou indicator, DH (grade ore), menit să evalueze riscul de supraîncălzire. Pragul e clar: sub 1250 DH, locuința e conformă; sub 350, confortabilă. Pe hârtie, un pas înainte. În practică, specialiștii sunt sceptici.
Arhitectul Yann Champion, de la firma Hobo Architecture, trage un semnal de alarmă: reglementările rămân prea blânde, gândite mai degrabă pentru confortul de iarnă.
Un director tehnic din construcții merge și mai departe: nu mai e vorba de confort, ci de locuibilitate și de riscuri reale pentru persoane fragile atunci când școlile se închid din cauza căldurii. Metoda de calcul în sine e criticată. Ignoră fenomenul de insulă de căldură urbană.
Presupune că locuitorii deschid și închid obloanele la momentul perfect. Și, poate cel mai grav, se bazează pe un scenariu de caniculă din 2003, în timp ce proiecțiile climatice anunță valuri de căldură mult mai intense până în 2050.
Un studiu publicat în iunie 2026 de Pouget Consultants, la cererea sindicatului IGNES, confirmă amploarea: aproape una din două locuințe ar avea un confort de vară „insuficient”. Autorii cer revizuirea metodei de calcul, considerată prea sumară.
Și este un detaliu pe care orice cumpărător grăbit îl poate rata: indicatorul DH nu influențează cu nimic nota de la A la G a casei. O locuință poate fi excelentă la capitolul energie și devastatoare vara. Cine se uită doar la litera DPE pierde complet adevărata problemă.
Soluția? Una veche de secole. Obloanele exterioare blochează soarele înainte ca razele să treacă prin geam. Perdelele interioare, în schimb, filtrează o căldură care a intrat deja.
Ministerul Locuinței a comandat chiar în această vară un raport unui antreprenor imobiliar, tocmai pentru a revizui indicatorul DH. Semn că și autoritățile încep să simtă căldura.
