O coroană. Un inel. O verișoară. De ce altceva mai ai nevoie pentru o nuntă regală? Faptul că atât de mulți membri ai familiilor regale s-au căsătorit de-a lungul secolelor cu rude, uniuni cunoscute azi drept căsătorii consangvine, este un fel de glumă istorică. Totuși, de ce au făcut-o?
Înainte de a începe, trebuie menționat că nu numai membrii familiilor regale au încercat să „rămână în familie”. Patriarhul unei importante familii de industriași franco-americane, Pierre-Samuel du Pont, nu s-a temut să recunoască faptul că el însuși avea un plan pentru păstrarea liniei sale genealogice, scriind în 1810:
„Căsătoriile pe care le-aș prefera pentru colonia noastră ar fi între verișori. În acest fel, am fi siguri de onestitatea sufletului și de puritatea sângelui.”
Alți magnați au fost mai discreți, deși adeseori împărtășeau aceeași opinie. Refuzând să le permită descendenților săi de sex feminin să îi moștenească averea, marele bancher Mayer Amschel Rothschild a cerut ca fiicele și nepoatele sale să își caute soții printre verișori, ca să păstreze averea în familie. În familia Rothschild s-au căsătorit între ei patru perechi de veri, precum și un cuplu unchi-nepoată.
Însă pentru membrii anumitor dinastii regale, pentru care căsătoria mixtă era o tradiție de familie, căsătoriile între veri, de-a lungul generațiilor, au avut consecințe urâte. Poate că cel mai grăitor exemplu este cel al casei de Habsburg, o familie regală germană care a constituit una dintre principalele dinastii ale Europei.
Prin căsătoria membrilor unei ramuri a familiei cu membrii altei ramuri, Habsburgii s-au menținut la putere timp de sute de ani. Această strategie a fost reflectată o vreme în motto-ul familiei: „Bella gerant alii. Tu, felix Austria, nube!” – în traducere, „Lasă-i pe alții să poarte războaie. Tu, Austrie norocoasă, căsătorește-te!”
„Creșteți și vă-nmulțiți (și dați defectele mai departe)”
De asemenea, Habsburgii le-au transmis urmașilor anomalii genetice care, în cele din urmă, au pus capăt liniei lor genealogice. Au existat și semne evidente ale tendinței Habsburgilor de a se căsători între ei: și anume, maxilarul proeminent, frecvent ilustrat în portretele lor regale.
Deși căsătoriile incestuoase fuseseră mult timp suspectate ca fiind rădăcina acestor deformări faciale – de-a lungul celor 200 de ani de domnie, nouă din 11 căsătorii Habsburg au fost între membri ai familiei strâns înrudite -, abia recent s-a confirmat genetic că aceste uniuni au fost cauza diformităților.
În 2019, o echipă de cercetători a investigat „coeficientul de consangvinizare” al familiei (probabilitatea ca un individ să primească două gene identice din cauza rudeniei părinților). S-a măsurat că un Habsburg avea, în medie, un coeficient de consangvinizare de 0.093, ceea ce înseamnă că aproximativ 9% din genele materne și paterne erau identice.
Carol al II-lea, ultimul rege habsburgic fără copii, a avut un coeficient de consangvinizare de 0.254! A fost descris de trimisul britanic Alexander Stanhope astfel: „Înghite mâncarea pe nemestecate, deoarece maxilarul său inferior iese atât de mult în afară, încât cele două rânduri de dinți nu se pot întâlni”.
Totuși, în raport cu alți Habsburgi, Charles ar putea fi considerat extrem de norocos: deși aproximativ 80% dintre copiii spanioli din acea vreme supraviețuiau copilăriei, doar 50% dintre copiii habsburgici ajungeau până la vârsta de 10 ani.
Chiar și membrii familiilor regale al căror coeficient de consangvinizare era mult mai mic decât cel al Habsburgilor s-au confruntat cu consecințele nefaste ale căsătoriilor mixte.
Mai mulți descendenți ai reginei Victoria a Angliei și ai prințului Albert au suferit de hemofilie, iar complicațiile bolii i-au răpus în cele din urmă pe unul dintre copiii cuplului și pe doi sau trei nepoți.
- Descoperă povestea lui Carol al II-lea al Spaniei, regele diform, cu capul plin de apă
Este posibil ca porfiria, boala de care suferea George al III-lea, să fi fost transmisă și prin intermediul descendenților Victoriei, în special la casa germană de Hohenzollern – care, în afară de legătura lor cu Victoria, erau deja descendenți ai lui George I.
În epoca în care căsătoriile între rude apropiate erau la ordinea zilei, participanții la astfel de uniuni nu știau că descendenții lor aveau să suporte consecințele.
Poate cu excepția cazului Victoriei, care a consemnat în jurnal că Albert era „fermecător” și „chipeș” la prima lor întâlnire, este probabil ca majoritatea căsătoriilor consangvine să nu se fi născut nici din dragoste, nici din dorință.
Formarea de astfel de cupluri regale avea un scop clar: să păstreze puterea și prestigiul în familie cât mai mult timp posibil.
