În urmă cu aproximativ o sută de ani, anumite persoane, inclusiv un inginer american pe nume William Lamont Abbott, credeau că arderea cărbunelui este benefică pentru mediu și are un impact pozitiv asupra încălzirii globale. Cu toate acestea, acest punct de vedere este acum recunoscut pe scară largă ca fiind incorect.
La începutul secolului al XX-lea, oamenii de știință au devenit tot mai conștienți de legătura dintre dezvoltarea industrială și emisiile de CO2.
La acea vreme, unii fizicieni au prezis chiar că Pământul se va răci ca urmare a arderii cărbunelui, ceea ce l-a determinat pe Abbott să propună ideea ca tot cărbunele din lume să fie ars pentru a îmbunătăți viața oamenilor.
Abbott credea că arderea cărbunelui ar putea aduce numeroase beneficii, cum ar fi extinderea zonelor agricole și transformarea regiunilor polare în zone mai temperate.
El a văzut în acest lucru o soluție la explozia demografică a lumii, deși, la acea vreme, populația globală era de numai aproximativ două miliarde de locuitori, mult mai mică în comparație cu cea din prezent.
În timp ce teoria lui Abbott a avut susținători, printre care fizicianul suedez Svante Arrhenius, care a câștigat un premiu Nobel pentru lucrările sale asupra dioxidului de carbon, alții, precum geologul american Thomas Crowder Chamberlin, nu au fost de acord.
Chamberlin a susținut că o astfel de viziune era nefondată și a avertizat împotriva consecințelor sale potențiale. Privind retrospectiv, perspectiva lui Abbott este în mod clar eronată, deoarece acum înțelegem implicațiile negative ale arderii cărbunelui asupra încălzirii globale.
În ciuda prevalenței acestor convingeri eronate în trecut, progresul științific și o mai bună înțelegere le-au demitizat în cele din urmă.
