Struțul este, pentru mulți, imaginea clasică a unei păsări care nu poate zbura. Tocmai de aceea descoperirea anunțată recent de o echipă britanică atrage atenția: unul dintre strămoșii săi avea aripi capabile de drum lung.
Iar această concluzie pune sub semnul întrebării originea geografică presupusă a grupului din care face parte, legată până acum de supercontinentul Gondwana, ale cărui prime fracturări au început acum aproximativ 160 de milioane de ani.
Struțul din Africa, cazuarul și emu din Australia, kiwi din Noua Zeelandă și nandu din America de Sud aparțin paleognatelor, un grup vechi de păsări. Astăzi, singurele paleognate care mai zboară sunt tinamurile din America de Sud, chiar dacă sunt zburători neîndemânatici.
Termenul „paleognate” acoperă cinci linii evolutive, iar majoritatea speciilor din aceste linii și-au pierdut, în timp, abilitatea de a zbura.
Cercetarea publicată pe 17 septembrie 2025 în revista Biology Letters, semnată de echipa Departamentului de Științe ale Pământului de la Universitatea Cambridge, pornește de la o întrebare aparent simplă: cum au ajuns acești păsări înrudite atât de departe unele de altele?
Explicația clasică a fost, multă vreme, originea comună în Gondwana.
Pe măsură ce acest supercontinent s-a rupt, au rezultat masele de uscat de azi – America de Sud, Africa, Australia, India, Madagascar, Noua Zeelandă și Antarctica –, iar deriva continentală ar fi izolat treptat liniile de paleognate.
Numai că analizele genetice adunate în ultimii ani arată altceva: separările evolutive dintre aceste grupuri au avut loc după ce continentele se despărțiseră deja. Cu alte cuvinte, geografia singură nu mai explică dispersia lor.
Pentru a lămuri această contradicție, cercetătorii au studiat cel mai vechi exemplar cunoscut al lithornitidelor, un grup de paleognate primitive care au trăit în perioada geologică a Paleogenului, între aproximativ 66 și 23 de milioane de ani în urmă.
Exemplarul analizat este un fosil de Lithornis promiscuus, descoperit în statul Wyoming, în Statele Unite, și păstrat la Muzeul Național de Istorie Naturală din Washington.
Piesa este excepțională: o conservare 3D, fără deformări, în condițiile în care oasele păsărilor sunt de obicei fragile și se tasează în timpul fosilizării. Faptul că fosilul și-a păstrat forma originală a permis scanarea detaliată a sternului, osul de care se fixează mușchii necesari zborului.
Rezultatele indică limpede că Lithornis promiscuus putea zbura. Fie prin bătaie continuă din aripi, fie alternând bătăile cu planarea. Mai mult, arhitectura scheletului amintește de cea a stârcilor și egretei de azi, păsări recunoscute pentru traversări de mari întinderi, inclusiv peste oceane.
Imaginea care se conturează nu este a unei linii vechi, strict legată de mișcarea continentelor, ci a unor strămoși mobili, capabili să colonizeze teritorii îndepărtate pe calea aerului. Rămâne însă întrebarea: de ce au renunțat unele dintre aceste descendențe la zbor?
Potrivit Klarei Widrig, autoarea principală a studiului, pierderea capacității de zbor devine probabilă când se întâlnesc două condiții. Mai întâi, pasărea trebuie să-și poată procura integral hrana de la sol. Apoi, mediul trebuie să fie lipsit de prădători periculoși.
Cercetări anterioare sugerau că lithornitidele aveau la vârful ciocului un organ vibrotactil, util pentru a sonda solul în căutarea insectelor. Un stil de viață orientat spre hrana de la sol prinde astfel contur. O altă piesă a puzzle-ului se leagă de marea extincție a dinozaurilor.
În absența prădătorilor gigantici, unele păsări terestre ar fi putut renunța treptat la zbor pentru a economisi energie. Între timp, micile mamifere supraviețuitoare au evoluat lent în prădători, oferind timp suficient păsărilor să se adapteze.
Rezultatul îl vedem astăzi: alergători formidabili precum struțul sau emu și, la capătul celălalt, păsări terestre impunătoare, cu reputație de prădători redutabili, cum este cazuarul.
