Cercetătorii de la Universitatea din Tokyo au realizat un studiu detaliat privind dezvoltarea facială la șoarecii embrionari, aducând noi perspective asupra evoluției structurilor maxilofaciale la mamifere.
Regiunea maxilofacială a vertebratelor, care cuprinde partea craniului responsabilă de formarea feței, reprezintă una dintre cele mai complexe zone anatomice, incluzând maxilarul superior, nasul și diverse structuri osoase.
Studiul s-a concentrat pe analiza dezvoltării faciale la embrionii de șoarece, de la stadiul mediu până la momentul nașterii, utilizând tehnici avansate de investigație.
Cercetătorii au folosit secțiuni de țesuturi colorate pentru evidențierea oaselor, cartilajului și nervilor, creând ulterior modele tridimensionale detaliate.
Rezultatele cercetării au confirmat că dezvoltarea timpurie a capului și a nervilor periferici la șoareci urmează tipare comune cu alte vertebrate. În plus, formarea inițială a cartilajului la baza craniului prezintă similarități cu cea observată la reptile.
Însă analiza maxilarului superior a condus la observații care susțin o nouă teorie, denumită ipoteza holomaxilară. Conform acestei ipoteze, nasul mamiferelor provine dintr-o structură maxilară ancestrală, numită premaxilar, care s-a separat de maxilarul superior în cursul evoluției.
Concomitent, s-a dezvoltat un nou segment maxilar, denumit incisivum, care încorporează elemente ale osului ancestral, precum septomaxilarul și vomerul, oase asociate cu structurile nazale la reptile. Aceste descoperiri au implicații semnificative pentru înțelegerea dezvoltării faciale umane.
În perioada fetală, se formează un os temporar al maxilarului superior, incisivum, care ulterior fuzionează cu maxila. Variațiile în acest proces ar putea explica apariția unor malformații congenitale, precum despicăturile labiale și palatine.
Această nouă perspectivă asupra dezvoltării structurilor faciale oferă potențiale direcții de cercetare pentru prevenirea și tratarea acestor afecțiuni.
