Oricât de bine l-ați cunoaște, nu e întotdeauna simplu să faceți un câine să se concentreze pe ceea ce vreți să-i arătați.
Cine nu a simțit frustrarea când patrupedul caută, în zadar, mingea de tenis aflată chiar sub nas sau când privirea lui rămâne lipită, neabătută, de un veveriț sau de un alt câine din parc.
O nouă cercetare vine însă cu un răspuns pragmatic: există o manieră, verificată în laborator, de a-i capta atenția și de a-i transmite clar „uite acolo”. Punctul de plecare este o formă de comunicare pe care o stăpânim cu toții de timpuriu: a arăta cu degetul un obiect în timp ce vorbim.
La oameni, acest gest — numit comunicare referențială — apare devreme în copilărie și joacă un rol central în învățarea limbajului. Câinii, deși nu sunt oameni, s-au dovedit deosebit de pricepuți în a urmări asemenea semnale.
Ce nu era limpede până acum era modul optim în care ar trebui să le combinăm pentru a obține cel mai clar răspuns. Pentru a lămuri acest lucru, o echipă de cercetători austrieci a echipat câini cu dispozitive de urmărire a mișcărilor oculare, asemenea unor ochelari de schi miniaturali.
Tehnologia a înregistrat cu precizie ce privesc animalele, când se uită și pentru cât timp, astfel încât oamenii de știință să poată vedea cât de des urmăresc gesturile experimentatorului și dacă răspund corect la indicații. Studiul a început cu aproximativ treizeci de câini.
Nu toți au suportat însă ochelarii de urmărire, așa că experimentul a continuat cu un grup de douăzeci: opt metiși, patru terrieri, doi ciobănești australieni, doi pudeli, un collie, un retriever cu blană netedă, un ciobănesc german și un Rhodesian Ridgeback.
Toți au participat la probele din Clever Dog Lab al Universității de Medicină Veterinară din Viena. Scenariul din laborator a fost simplu și repetabil. Câinele se așeza față în față cu experimentatorul, care stătea în genunchi. De o parte și de cealaltă a cercetătorului se aflau două boluri.
Doar unul ascundea o recompensă.
Fiecare câine a trecut prin cinci situații, repetate de câte șase ori: o dată, cercetătorul arăta bolul în timp ce îl privea pe câine; altă dată, arăta bolul și, simultan, își fixa privirea pe bol; într-o a treia situație, doar se uita spre bol, fără să arate; apoi imita un gest familiar stăpânilor — se prefăcea că aruncă o minge spre bol, deși mingea rămânea în mână; în fine, exista și o condiție-martor, fără niciun semnal evident.
Rezultatele, publicate pe 12 februarie în Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences, au conturat un răspuns clar. Cea mai eficientă metodă a fost combinația dintre privire și gestul de a arăta.
Atunci când experimentatorul indica bolul și, în același timp, se uita la el, câinii găseau cel mai frecvent recompensa. Privirea, luată separat, funcționa. La fel și semnalul cu degetul. Însă împreună erau mai convingătoare.
„Privirea și gestul sunt eficiente separat, dar împreună sunt mai puternice”, a spus Christoph Völter, autorul principal al studiului și cercetător la universitatea austriacă. Dispozitivele de eye-tracking au confirmat și nuanțat această concluzie.
Când semnalele erau combinate, mișcările oculare ale câinilor arătau o urmărire mai decisă a direcției indicate, iar alegerea bolului corect devenea mai probabilă.
În schimb, performanța scădea vizibil în scenariul cu aruncarea mimată a mingii — un indiciu că gesturile care creează ambiguitate sau distrag atenția pot interfera cu semnalele utile.
„Aceste rezultate ar putea explica și de ce unele cercetări anterioare au avut dificultăți în a demonstra convingător că câinii urmează privirea sau gestul atunci când ele sunt prezentate izolat”, a adăugat Völter. „Cheia pare să stea în combinarea acestor semnale.”
Echipa sugerează că unul dintre motive ar putea fi faptul că le este mai greu câinilor să-și desprindă privirea de la un om care îi fixează în timp ce arată cu degetul, ceea ce amplifică claritatea mesajului.
Dincolo de eficiența practică, experimentul aduce o nuanță importantă în felul în care înțelegem răspunsul câinilor la oameni.
Cercetătorii consideră că patrupedele nu reacționează doar la un indiciu direcțional — „du-te în direcția asta” —, ci percep și încărcătura referențială a semnalului: acolo se află ceva anume, un lucru care contează în acel moment (o recompensă, în acest caz).
Cu alte cuvinte, nu doar urmează o săgeată, ci par să înțeleagă că săgeata spune ceva despre lume. Prudența rămâne însă esențială. Deși datele susțin eficiența asocierii privire–gest, ar fi prematur să afirmăm că un câine înțelege aceste semnale așa cum o face un om.
„Pentru ei, este o indicație imperativă care le spune unde să meargă? Sau percep asta ca pe o formă de comunicare mai complexă?”, se întreabă Völter. Răspunsurile necesită cercetări suplimentare, cu protocoale menite să despartă clar obediența de înțelegerea mesajului.
Următorul pas este extinderea eșantionului și repetarea experimentelor pe un număr mai mare de câini, din rase și contexte diferite.
Cercetătorii vor să vadă, de asemenea, dacă această combinație de semnale — privire plus arătare — nu doar ghidează mai bine în prezent, ci ajută și la învățare și memorare pe termen lung.
O astfel de confirmare ar deschide drumul unor metode de antrenament mai precise și ar adăuga o piesă importantă la puzzle-ul cogniției canine. Până atunci, concluzia de lucru rămâne limpede: când vreți să indicați câinelui ceva anume, priviți obiectul și arătați-l în același timp.
Două semnale, un mesaj mai clar. Iar în laborator, acest duet s-a dovedit a fi cel mai convingător.
