La 12.262 de metri sub tundra arctică, piatra a început să curgă. Nu ca lavă, ci ca un plastic moale, vâscos, care se strecura înapoi în gaura tocmai săpată. Foratorii sovietici au înțeles atunci că nu duritatea stâncii le va opri ambiția, ci altceva la care nu se așteptaseră.
Termometrele sondei SG-3 arătau 180°C. Modelele geofizice promiseseră în schimb aproximativ o sută de grade la acea adâncime. Diferența nu era doar o neplăcere tehnică: la acea temperatură și sub presiunea colosală, roca din jurul puțului își schimbă complet comportamentul.
Nu mai este un solid obedient, ci un material ductil, care se închide în urma burghiului. Imaginați-vă o groapă săpată în nisip umed, care se umple în urma lopeții. Exact așa se comporta stânca la peste 180°C, dar la o scară industrială, cu tone de oțel și burghie care se deformau sub presiune.
Realitatea a depășit orice model geofizic
Proiectul începuse cu două decenii înainte, pe 24 mai 1970, pe peninsula Kola, aproape de granița cu Norvegia. Inițial, ținta părea modestă: 7.000 de metri. Dar ambiția reală era să străpungă scoarța terestră până la manta, la aproximativ 15.000 de metri.
Sovieticii voiau să răspundă curselor spațiale americane într-un mod original: în loc să privească în sus, au privit în jos. Și au înaintat. În 1979, forajul a depășit 9.583 de metri.
Un deceniu mai târziu, în 1989, a atins 12.262 de metri, depășind cel mai adânc record american, deținut de o sondă de petrol din Oklahoma. Drumul n-a fost deloc lin.
În 1984, după un an în care forajul fusese oprit pentru a sărbători trecerea de 12.000 de metri, garnitura s-a rupt la cinci kilometri. A fost nevoie să reforeze o ramură întreagă de la 7.000 de metri. Astfel de episoade s-au repetat ani la rând, dar proiectul a continuat.
Pe măsură ce săpau, pământul le oferea surprize. Gradientul geotermic normal este de 25 până la 30°C pe kilometru. La Kola, temperatura a urcat mult mai repede decât orice model prezisese.
Și nu doar căldura a fost neașteptată: carotele aduse la suprafață de la 12 kilometri conțineau urme de apă, deși teoriile spuneau că roca de acolo e prea comprimată pentru a adăposti fluide. În noroiurile de foraj au apărut și gaze, în special hidrogen.
Capacul de oțel peste cel mai adânc foraj
Apoi istoria a intervenit. Uniunea Sovietică s-a dizolvat la sfârșitul anului 1991, iar banii care susținuseră maratonul s-au evaporat. Fără fonduri, aliajele speciale necesare pentru a continua forarea la temperaturi extreme nu mai puteau fi dezvoltate.
În 1992, ultima încercare serioasă s-a oprit la 11.882 de metri, din nou din cauza celor 180°C. O tentativă mai modestă, relansată în 1994, a fost abandonată la 8.578 de metri, pur și simplu pentru că nu mai existau bani. Stația a supraviețuit zece ani în ritm redus, apoi a fost închisă definitiv.
Un capac metalic a fost înșurubat și sudat peste gaură. O simplă placă de oțel peste cea mai adâncă rană făcută vreodată de om în crusta terestră. Paradoxul final? Proiectul Kola este, în același timp, un eșec și un record.
A eșuat în raport cu visul inițial: nu s-a apropiat nici măcar de manta, străpungând aproximativ o treime din scoarța locală. Și totuși, nici astăzi nimeni n-a săpat o gaură verticală mai adâncă.
Există sonde mai lungi, unele deviante din Qatar sau Rusia, dar tubul lor traversează mai multă distanță orizontală. Pe verticală, Kola rămâne de neîntrecut: cea mai adâncă gaură din lume, pecetluită sub un capac de oțel.
