Nu l-a oprit un accident. L-au oprit hârtiile. Cel mai mare reactor de acest tip construit vreodată a fost scos din uz în 1997-1998. Astăzi, la Creys-Mépieu, între dealurile verzi ale Isère, colosul de beton este dezmembrat metodic. Un reactor care trebuia să producă mai mult decât consuma.
Ambiția suna ca o utopie: o mașină care, în loc să epuizeze uraniul, să-și fabrice singură noul combustibil. Specialiștii îl numesc reactor reproductor, iar Superphénix a fost primul prototip industrial de această factură.
Primele schițe s-au transformat în șantier în 1976, dar primul curent spre rețea a curs abia în ianuarie 1986. Alături de Franța s-au implicat italienii de la Enel și germanii de la SBK, sub numele comun NERSA. Europa privea cu ochi mari un pariu tehnologic de 1.240 MWe.
Birocrația a fost lovitura finală
Birocrația a fost lovitura finală, dar problemele s-au ținut lanț de la început. Sodiul lichid, ales pentru răcire, le-a dat mari bătăi de cap: lăsat în aer, intra în flăcări; ajuns în apă, reacționa exploziv. Orice scurgere devenea un coșmar. O cifră spune totul: 14,4%.
Atât a funcționat efectiv, din tot timpul cât reactorul a existat, iar cea mai mare parte a pauzelor nu a fost cauzată de defecțiuni, ci de proceduri administrative. Aventura s-a încheiat fără o explozie, fără un incident dramatic.
A fost, pur și simplu, o decizie politică, luată de guvernul condus de Lionel Jospin. Întrebarea dacă proiectul merita o altă șansă îi împarte și azi pe specialiști.
Va mai construi Franța un alt reactor reproductor?
În timp ce istoricii încă dezbat, inginerii au un job clar: să facă acest loc să dispară. La Creys-Mépieu se desfășoară cea mai amplă dezmembrare a unui reactor de acest tip de pe planetă.
După ce forul de reglementare a dat undă verde, în 2018, s-a trecut la etapa a doua: vasul reactorului a fost deschis, iar echipamentele interne au început să fie scoase.
S-a început cu un capac rotativ de mici dimensiuni, apoi a urmat o piesă masivă, extrem de radioactivă, cunoscută sub numele de baza de pat, dusă într-un atelier unde tăierea se face de la distanță. Termenul limită este 2030.
Ultima etapă presupune curățarea completă a betonului și predarea amplasamentului către EDF. Până atunci, Superphénix va continua să piardă teren, bucată cu bucată. Întrebarea care plutește peste acest șantier tăcut: va mai construi Franța vreodată un alt reactor reproductor?
Sau Superphénix va rămâne un simbol al unei idei care a depășit epoca în care a fost încercată?
