O ecluză ultramodernă, capabilă să primească barje de 4.500 de tone, a fost construită în 1996, între Mulhouse și Niffer. De atunci, prin ea nu a trecut niciun convoi la capacitatea pentru care a fost proiectată. Această fundătură fluvială a costat statul francez echivalentul a 2,3 miliarde de euro.
Banii s-au dus pe câteva zeci de kilometri de canal lărgit și pe o ecluză care nu duce nicăieri. În 1997, guvernul condus de Lionel Jospin a tăiat visul unei autostrăzi de apă între Marea Nordului și Mediterană.
De la grandiozitate la gaură neagră financiară
Proiectul era grandios: 229 de kilometri de cale navigabilă între Laperrière-sur-Saône și Niffer, care ar fi permis navelor de 2.000 de tone și convoaielor împinse de 4.400 de tone să traverseze Franța în patru zile.
Ar fi rivalizat cu celebrul canal Rin-Main-Dunăre, pe care Germania tocmai îl finalizase. Dar, pe hârtie, ambiția s-a lovit de realitate. Factura a explodat. Între 1995 și 1996, costul total a sărit de la 17 miliarde la aproape 49 de miliarde de franci, incluzând dobânzi și TVA.
Un raport al Inspectoratului General de Finanțe și al Consiliului General al Podurilor și Drumurilor, cerut de miniștrii Economiei și Transporturilor, a turnat gaz pe foc. A arătat că proiectul era o gaură neagră financiară. Pe lângă bani, a contat și mediul.
Traseul traversa valea Doubs, o zonă extrem de sensibilă, trecând pe lângă 33 de situri clasificate, 36 de monumente istorice și 196 de situri arheologice. Opoziția ecologistă s-a organizat și a ajuns până la vârful statului.
Dominique Voynet, ministrul Amenajării Regionale și al Mediului, a pus capăt proiectului la mijlocul anului 1997. Decretul din 30 octombrie 1997 a abrogat declarația de utilitate publică pentru legătura Saône-Rhin.
Ironia face că această declarație, semnată în 1978 și reînnoită în 1988, urma să expire la 30 iunie 1998. Statul a preferat să o ucidă cu opt luni înainte, decât să o lase să moară singură.
Terenuri blocate și orizonturi îndepărtate
Costul abandonului rămâne impresionant. Senatul, într-un raport din 1998, a calculat că lucrările efectuate pe cei 283 de kilometri de căi navigabile s-au ridicat la 15 miliarde de franci.
Azi, acei bani valorează circa 2,3 miliarde de euro, cheltuiți pe o infrastructură care nu și-a atins niciodată scopul. Au rămas și terenurile cumpărate între 1968 și 1970 de-a lungul traseului propus.
Timp de aproape treizeci de ani, municipalitățile vizate au fost blocate, neputând folosi acele suprafețe pentru alte proiecte. După abandon, statul a decis să vândă terenurile neamenajate, atât pe cele deținute de el, cât și pe cele ale Compagnie nationale du Rhône.
Dosarul a fost redeschis de câteva ori. Un raport din 1999 încerca să relanseze conexiunea Rin-Rhône, dar opoziția economică și ecologică a rămas puternică.
Lovitura finală a venit cu raportul Duron, care estima costul lucrărilor Saône-Moselle și Saône-Rhin între 15 și 17 miliarde de euro pentru 350 de kilometri. Comisia a clasat proiectul printre cele cu orizont îndepărtat, dincolo de 2050. Astăzi, atenția s-a mutat cu totul.
Investițiile recente vizează renovarea ecluzelor istorice Freycinet și dezvoltarea turismului pe canal. Nimeni nu mai vorbește de ecartament mare pentru această rută.
Treizeci de ani mai târziu, valea Doubs și-a păstrat meandrele, ecluza Niffer funcționează doar pentru trafic rezidual, iar canalul Rin-Rhône rămâne o promisiune neterminată – jumătate construit, jumătate îngropat, fără drept la a doua jumătate.
