Sub cerul rece al câmpiei Salisbury, Stonehenge continuă să stârnească întrebări. Nu doar prin cercul său de megaliți ridicat acum între 4.000 și 5.000 de ani, ci și prin urme mult mai intime lăsate în urmă de oamenii care l-au construit.
În solul de la Durrington Walls, o așezare neolitică aflată la circa 2,8 kilometri de monument, arheologii au găsit coprolite – excremente fosilizate. Iar în ele, indicii despre ce se mânca la marile adunări de iarnă și ce riscuri se ascundeau în farfurie.
O echipă de cercetători a analizat nouăsprezece astfel de probe, aparținând atât oamenilor, cât și câinilor, într-un studiu publicat în revista Parasitology. Cinci dintre ele – patru de câine și una umană – conțineau ouă ale unor paraziți intestinali.
Descoperirea marchează cea mai veche dovadă de viermi paraziți documentată în Regatul Unit. În patru dintre probele pozitive, cercetătorii au identificat ouă aparținând unor specii neidentificate de viermi capilari (Capillariidae).
Acești paraziți trăiesc în organele interne ale mai multor animale, inclusiv în cele ale vitelor – vaci, oi și porci. Au un ciclu de viață neobișnuit, bazat pe cel puțin doi gazde. Mai întâi, un animal înghite accidental ouăle din mediul înconjurător.
Ouăle se fixează în organele sale interne și eclozează. Pe măsură ce viermii cresc, se hrănesc cu țesuturile acestor organe și se înmulțesc asexuat, producând alte ouă. Animalele infectate devin pradă pentru un prădător sau sunt sacrificate de oameni.
Ouăle trec apoi prin tubul digestiv al prădătorului și sunt excretate în mediul înconjurător, unde pot fi înghițite de o altă gazdă. Iar ciclul continuă. La microscop, cercetătorii au recunoscut ouăle caracteristice, cu conturul lor ușor alungit, aproape „în formă de lămâie”.
Pentru oamenii moderni, două specii similare – Capillaria hepatica și Capillaria philippinensis – pot provoca infecții severe. În cazul probelor de la Durrington Walls, însă, este puțin probabil ca oamenii sau câinii să fi fost ei înșiși infectați.
Dacă ar fi fost așa, ouăle nu s-ar fi regăsit în scaun, ci ar fi rămas blocate în organele interne, unde ar fi eclozat.
De aici și ipoteza cercetătorilor: consumatorii au mâncat carne insuficient gătită de la un animal deja infectat, cel mai probabil organe – ficat, intestine și alte viscere – provenite de la bovine.
Ouăle au traversat astfel sistemul digestiv și au fost eliminate, la fel ca în scenariul natural al unui prădător. Autorii studiului leagă aceste episoade de transmitere de marile festinuri de iarnă, când un număr mare de lucrători se aduna în zona Stonehenge.
Dincolo de capilariide, ultima probă – una canină – conținea ouă de tenie, cel mai probabil Dibothriocephalus dendriticus, un parazit întâlnit de regulă la peștii de apă dulce.
Cum nu există dovezi că peștele ar fi fost consumat la mesele locale, cercetătorii bănuiesc că acel câine mâncase un pește infestat înainte ca oamenii să pornească spre Stonehenge pentru sezonul rece.
Împreună, aceste fragmente fosilizate de viață cotidiană recompun un tablou precis: muncă grea, adunări numeroase, carne friptă la foc, uneori prea puțin. Iar în umbra pietrelor, o lume microscopică își urma, neabătută, propriul ciclu.
