Un clopoțel sună în continuu undeva într-un coridor al Universității Oxford, iar nimeni nu îl mai aude de mult timp. Mecanismul său a fost pus în funcțiune în 1840 și, de atunci, nu a contenit nicio clipă.
De aproape două secole, o sferă metalică minusculă, de doar 4 milimetri, izbește alternativ două clopoțele de alamă, într-un ritm neobosit, la o frecvență de aproximativ doi hertzi.
Este un sunet pe care puțini l-au auzit vreodată, pentru că dispozitivul este acum închis în spatele unui geam dublu, dar asta nu îl oprește din drumul său mecanic. Bateria care alimentează acest mecanism nu a fost deschisă vreodată, iar compoziția ei rămâne un mister absolut.
Ceea ce se știe este că a fost sigilată cu sulf topit, iar specialiștii bănuiesc că ar putea fi vorba despre o baterie Zamboni, un dispozitiv inventat de fizicianul italian Giuseppe Zamboni, care stivuia mii de discuri de hârtie și folie metalică pentru a genera electricitate statică.
Totuși, nimeni nu poate confirma această ipoteză, pentru că orice tentativă de a deschide bateria ar distruge-o instantaneu.
Singura certitudine este că, de la punerea în funcțiune, clopoțelul a lovit metalul de aproximativ 10 miliarde de ori, iar curentul care produce această mișcare este atât de slab încât se măsoară în nanoamperi.
Cine a construit dispozitivul și cum funcționează
Aparatul a fost construit de instrumentiștii londonezi Watkin și Hill, iar reverendul Robert Walker, profesor de fizică la Oxford, l-a achiziționat și l-a pus în funcțiune.
O etichetă scrisă de mâna lui indică anul 1840, deși unele detalii sugerează că mecanismul ar fi fost fabricat cu cincisprezece ani mai devreme.
De-a lungul timpului, clopoțelul a fost mutat de mai multe ori odată cu laboratorul și a trecut prin câteva întreruperi cauzate de umiditate, dar nu a fost niciodată oprit intenționat.
Principiul său de funcționare se bazează pe forța electrostatică, care necesită o tensiune ridicată pentru a produce mișcarea, dar transportă doar o cantitate infimă de sarcină între cele două clopoțele. Tocmai această slăbiciune a curentului explică de ce bateria nu s-a descărcat încă.
În 1984, cercetătorul A. J. Croft, de la laboratorul Clarendon, a publicat un articol în European Journal of Physics dedicat acestui mister.
El a confirmat că învelișul exterior al bateriilor este într-adevăr sulf, care sigilează celulele și electrolitul din interior, dar natura exactă a acestora a rămas incertă. Răspunsul parțial nu a făcut decât să adâncească enigma.
Cu toate acestea, dispozitivul a intrat în Cartea Recordurilor Guinness drept cea mai durabilă baterie din lume, un titlu obținut fără ca cineva să știe cu adevărat ce se ascunde sub stratul de sulf.
Când se va opri în sfârșit clopoțelul?
În timp ce citiți aceste rânduri, sfera a lovit din nou clopoțelul, iar contorul care măsoară oscilațiile a crescut cu o unitate. Fiecare jumătate de secundă aduce o nouă lovitură, un puls mecanic ce continuă neîntrerupt.
Singura modalitate de a descoperi compoziția exactă a bateriei este să așteptăm ca aceasta să se epuizeze de la sine. Echipa de la Oxford speră să poată diseca bateriile în momentul în care durata lor de viață se va încheia, pentru a le analiza în sfârșit structura.
Croft a avansat însă o altă ipoteză: că însuși clopoțelul se va uza înainte ca energia electrochimică să se epuizeze. În orice caz, doar defectarea, într-o bună zi, va oferi răspunsul mult așteptat. Până atunci, mecanismul continuă să bată, invizibil și inaudibil, într-un ritm care sfidează timpul.
