China se confruntă cu o preocupare majoră legată de disponibilitatea apei în regiunile sale nordice. Deși sudul țării dispune de resurse semnificative, nordul, care găzduiește aproximativ o treime din populația totală, este afectat de secete constante.
În acest context, China a demarat proiectul Transferul de Apă Sud-Nord (SNWTP), care vizează transportul a miliarde de metri cubi de apă anual din sud către nord. Proiectul este complex și ridică multiple întrebări de natură socială, ecologică și economică.
Gestionearea apei a reprezentat o provocare pentru China de-a lungul ultimei jumătăți de secol. Cu o distribuire inegală a resurselor, sudul beneficiază de râuri mari precum Yangtze, în timp ce nordul, inclusiv regiunea Beijing, este frecvent afectat de secete.
Creșterea populației și cerințele ridicate din agricultură, industrie și urbanism au exacerbat situația.
Ideea transferului de apă de la sud la nord a fost inițial discutată în anii 1950 de către Mao Zedong, dar a devenit prioritară abia în anii 1990, pe fondul dezvoltării economice rapide a țării, cu scopul de a asigura o aprovizionare adecvată cu apă în nordul urbanizat.
Proiectul SNWTP se bazează pe o inginerie avansată și implică o rețea complexă de canale care transportă apa profitând de gravitație, din bazinul râului Yangtze.
Structura proiectului este împărțită în trei rute principale: de Vest, de Mijloc și de Est, fiecare cu rolul de a devia apa pentru a satisface necesitățile diferitelor regiuni.
Drumul de Est și Drumul de Mijloc au devenit operaționale în 2013 și 2014, oferind acces la apă pentru milioane de persoane din câmpia Huang-Huai-Hai și Beijing.
Până în 2024, se așteaptă ca aproximativ 185 de milioane de locuitori să beneficieze de această resursă transferată, ameliorând astfel criza de apă din nordul urban.
Cu toate acestea, Drumul de Vest, un segment mai complex, este încă în planificare în 2024, întâmpinând dificultăți de natură ecologică și geopolitică, cu potențiale tensiuni cu țările vecine, ca India, din cauza modificării debitelor râurilor partajate.
Cu toate că proiectul prezintă soluții de inginerie remarcabile, el nu este lipsit de dificultăți și controverse.
Costul total al inițiativei, estimat la 71 de miliarde de dolari, se ridică la circa 1% din PIB-ul Chinei, ceea ce ridică semne de întrebare asupra viabilității economice pe termen lung, în special în contextul schimbărilor climatice care ar putea influența randamentele agricole și cererea de apă.
Proiectul a determinat și strămutarea a peste 440.000 de oameni pentru construirea infrastructurii necesare, provocând tensiuni și dificultăți economice celor afectați.
Impactul asupra mediului include degradarea calității apei și o pierdere semnificativă a biodiversității acvatice, afectând ecosistemele și diminuând populațiile piscicole.
Chiar dacă autoritățile chineze susțin că gestionează aceste efecte, echilibrarea dezvoltării umane cu conservarea mediului rămâne o provocare crucială.
