În ianuarie 2026, televiziunea de stat chineză a difuzat o animație care a făcut înconjurul lumii: un colos triunghiular, gri, tăind întunericul spațiului. Numele lui, Luanniao. Ambiția din spatele imaginii, și mai mare: un portavion spațial capabil să lanseze avioane de luptă fără pilot.
La scurt timp, detaliile au fost preluate în presa internațională. Întrebarea a rămas în aer: proiect real sau exercițiu de imagine?
China își poziționează ideea în plin context al competiției tehnologice cu Statele Unite, al investițiilor în inteligență artificială și armament de nouă generație, pe fondul tensiunilor regionale, inclusiv cu Japonia, legate de Taiwan.
Luanniao, potrivit materialului video, ar avea 242 de metri lungime și o anvergură de 684 de metri. Silueta lui amintește de estetica marilor nave din saga Star Wars, dar promisiunea este cât se poate de concretă: intrare în serviciu în jurul anului 2050, ca parte a programului Nantianmen.
Nantianmen, lansat în 2017, urmărește construirea unui sistem de luptă integrat, care să combine avioane hipersonice, drone autonome controlate de inteligență artificială, arme cu energie dirijată – precum laserele – și aceste portavioane spațiale.
Ideea centrală este simplă, dar radicală: mutarea platformei de proiecție a forței în spațiu, deasupra razei de acțiune a apărărilor antiaeriene clasice, inclusiv a rachetelor sol-aer. De acolo, Luanniao ar urma să desfășoare aparate de luptă fără pilot.
Capacitatea declarată impresionează: până la 88 de avioane autonome Xuan Nu.
Spre deosebire de dronele de atac așa cum le știm astăzi, acestea sunt gândite mai aproape de configurația și misiunile avioanelor de vânătoare moderne, cu viteze mari, radare avansate și capacitatea de a lansa rachete hipersonice. Cu alte cuvinte, o escadrilă completă, dar fără piloți la bord.
Rămâne însă dilema pe care specialiștii o formulează fără ezitare: cât de fezabil este, din punct de vedere tehnologic, un astfel de portavion al viitorului?
Peter Layton, expert britanic în domeniul apărării, afiliat Griffith Asia Institute din Australia, consideră că proiectul este, cel puțin pentru moment, nerealist.
Argumentul său pornește de la fizică: a ține în zbor, la limita spațiului, o structură de asemenea dimensiuni ar cere cantități imense de combustibil și, mai ales, un tip de propulsie care încă nu există.
Iar dacă soluția ar fi plasarea pe orbită, apare o altă problemă pe care o cunoaștem deja prea bine – aglomerația de deșeuri spațiale. O coliziune ar putea produce avarii ireversibile, cu efecte în lanț.
Din această perspectivă, Layton vede în Luanniao mai degrabă un exercițiu de comunicare: un mod de a insufla încredere publicului intern și, în același timp, de a proiecta putere în fața vecinilor și a rivalilor.
Pe de altă parte, comentatori chinezi susțin că proiectul există, că se află în lucru, și că discuția reală nu este dacă tehnologia va deveni posibilă, ci când. Deocamdată, nu doar portavionul Luanniao rămâne la granița dintre planșeta de proiectare și science-fiction.
Întregul ecosistem promis în jurul lui – de la arme cu energie dirijată până la avioanele autonome Xuan Nu – trăiește încă în registrul conceptelor.
Imaginile difuzate au ridicat însă miza dezbaterii: între demonstrația de forță și fezabilitatea tehnică, promisiunea unui portavion care patrulează deasupra Pământului pune, din nou, tehnologia în centrul competiției geopolitice.
