Relația dintre timp și fizica cuantică reprezintă subiectul unei noi cercetări științifice care explorează posibilitatea ca timpul să nu fie o dimensiune fundamentală a universului.
Cercetătorii analizează modul în care timpul ar putea fi o consecință a fenomenelor cuantice, în special a îmbinării cuantice dintre particule. În prezent, fizica modernă se confruntă cu o dihotomie în ceea ce privește interpretarea timpului.
Mecanica cuantică, care studiază comportamentul particulelor la nivel microscopic, tratează timpul ca pe un parametru extern care evoluează linear, fiind măsurat prin evenimente precum mișcarea acelor de ceas.
În contrast, teoria relativității generale, formulată de Einstein, descrie timpul ca o dimensiune fundamentală interconectată cu spațiul, susceptibilă la modificări sub influența gravitației sau a vitezei.
Această discrepanță între cele două teorii majore ale fizicii moderne a determinat o echipă de cercetători condusă de Alessandro Coppo, de la Consiliul Național de Cercetare al Italiei, să investigheze o teorie dezvoltată în anii 1980, cunoscută sub numele de Mecanismul Page și Wootters.
Această abordare teoretică propune că timpul ar putea emerge din interacțiunile dintre sistemele cuantice intricate, mai degrabă decât să existe ca o entitate independentă.
Pentru a explora această ipoteză, cercetătorii au realizat un studiu utilizând un sistem experimental compus dintr-un oscilator armonic și un ansamblu de magneți microscopici care funcționează ca un mecanism de măsurare a timpului.
Analiza acestui sistem a demonstrat compatibilitatea cu ecuația lui Schrödinger, un element fundamental al mecanicii cuantice, cu mențiunea că variabila temporală a fost înlocuită cu starea magneților microscopici.
Comunitatea științifică, inclusiv cercetători precum Vlatko Vedral de la Universitatea Oxford, păstrează o atitudine prudentă față de aceste descoperiri. Deși modelul matematic este promițător, validarea experimentală a acestei teorii rămâne o provocare semnificativă.
Dezvoltarea unor metode de testare concrete reprezintă următorul pas esențial în verificarea acestor ipoteze teoretice privind natura timpului și relația sa cu fenomenele cuantice.
