Găurile negre, aceste obiecte cosmice extraordinar de dense, ar putea funcționa ca portaluri către alte regiuni ale universului, conform unui nou studiu științific.
Cercetarea, realizată de oameni de știință de la universitățile din Sheffield și Madrid, propune o perspectivă nouă asupra naturii acestor corpuri cerești, folosind principiile mecanicii cuantice.
În prezent, conform teoriei relativității generale a lui Einstein, găurile negre sunt considerate regiuni din spațiu unde gravitația este atât de puternică încât nici măcar lumina nu poate scăpa.
Când o stea masivă își încheie viața, aceasta se prăbușește sub propria greutate, formând o regiune delimitată de așa-numitul orizont al evenimentelor, dincolo de care informația este considerată pierdută pentru universul nostru.
Teoria clasică susține că materia care cade într-o gaură neagră este atrasă inevitabil către o singularitate – un punct de densitate infinită și volum zero.
Această viziune prezintă însă o provocare fundamentală pentru fizică, deoarece implică existența unor regiuni unde legile cunoscute ale naturii nu mai sunt valabile. Noua cercetare propune o alternativă bazată pe mecanica cuantică.
Conform acesteia, particulele nu pot ajunge niciodată într-o stare de repaus complet, fiind supuse permanent unor fluctuații cuantice.
Această proprietate ar putea împiedica colapsul total al spațiu-timpului într-o singularitate, transformând în schimb găurile negre în punți de legătură către așa-numitele găuri albe.
O gaură albă ar funcționa ca un fenomen opus găurii negre, expulzând materia și energia într-o altă regiune a universului sau posibil într-un univers paralel.
Cercetătorii sugerează că această tranziție ar putea fi influențată de energia întunecată, forța responsabilă pentru expansiunea accelerată a universului. Studiul propune și o nouă perspectivă asupra naturii timpului, sugerând că energia întunecată ar putea acționa ca un ceas cosmic universal.
Conform acestei ipoteze, transformarea unei găuri negre într-o gaură albă nu ar fi un proces haotic, ci ar urma un ritm determinat de această energie fundamentală.
Această teorie oferă noi perspective asupra structurii universului și naturii timpului, deși rămâne în stadiul unei ipoteze care necesită verificare experimentală.
