Dintre tipurile clasice de cartilaj, cunoscute de peste un secol și jumătate, un nou tip de țesut capătă acum atenția cercetătorilor. Lipocartilajul, recent redescoperit, prezintă o structură și proprietăți unice, ceea ce îl deosebește de cartilajul hialin, elastic și fibroelastic.
Caracterizat de celule adipoase, numite lipocondrocite, acest țesut oferă o elasticitate și rezistență semnificativă, fiind întâlnit în structuri care nu trebuie să susțină greutate, cum ar fi urechea externă, nasul și laringele.
Primele mențiuni despre lipocartilaj datează din anii 1850, când Franz von Leydig a identificat acest țesut în urechile șobolanilor.
Deși inițial i s-a atribuit o atenție redusă, interesul a crescut în a doua jumătate a secolului XX, când au fost identificate celule similare în urechile rozătoarelor.
Termenul de lipocondrocit a fost propus pentru aceste celule în 1976, dar studiile au fost reluate doar recent de echipa de la Universitatea din California, Irvine.
Studiul actual, publicat în revista Science, subliniază particularitatea lipocartilajului de a nu-și modifica dimensiunile în funcție de aportul caloric, spre deosebire de grăsimea obișnuită.
Această constanță se datorează lipsei enzimelor și transportorilor necesari descompunerii și transportului lipidic. Stabilitatea acestui țesut ar putea oferi avantaje evolutive, îmbunătățind auzul prin propagarea eficientă a undelor sonore.
Redescoperirea acestui tip de cartilaj poate influența domenii variate ale științei. Actualizările în manualele academice și posibilele aplicații în medicina regenerativă sunt doar câteva dintre direcțiile vizate.
Cercetătorii explorează capacitatea regenerativă a lipocartilajului și analizează subtipurile de celule care îl compun. Prin demersurile lor, oameni de știință ca Maksim Plikus aduc noi perspective în biologie, demonstrând că chiar și cele mai studiate structuri pot ascunde surprize.
